Aș dori azi să duc la îndeplinire mai vechea promisiune de a împărtăși câteva opinii despre cartea În căutarea timpului trăit, având subtitlul complet, înscris pe pagina de gardă, Cronici teatrale, interviuri, eseuri. Carte purtând semnătura Marinei Constantinescu și apărută în anul 2026, la editura Aius din Craiova. Este, de fapt, un prim tom, dintr-o serie promisă de șase, al căror rost este acela de a antologa cam tot ceea ce a scris Marina Constantinescu în materie de teatru din 1993 încoace. Așa după cum rezultă din Cuvântul introductiv semnat Cu mulțumiri. Cu recunoștință, (et pour cause) de autoarea cărții, acest prim volum a apărut mai puțin din voința ei, care într-un final și-a dat totuși acordul, ci mai ales ca urmare a insistențelor, a muncii excepționalului om de teatru Emil Boroghină. Și a unora dintre colaboratorii lui din Festivalul Shakespeare. Mă văd obligat să certific că dl. Emil Boroghină se numără printre puținii practicieni ai scenei din țara noastră care cred cu adevărat în valoarea cronicii de teatru și în importanța prezenței și a eforturilor celor ce (încă) o (mai) scriu.
Înțeleg prea bine ezitarea colegei mele. Am scos și eu câteva volume de cronici, la un moment dat, cu o frecvență anuală. Întrebându-mă de fiecare dată cui prodest. Cronica se publică la gazetă și, cum o știm din piesa Ultima oră a lui Mihail Sebastian, gazeta, ziarul, chiar și revista țin numai o zi. Toate fiind efemeride. Pe cine ar mai interesa atunci resucistarea unor astfel de texte? Am scris însă și trei sau patru cărți dedicate unor mari personalități ale teatrului românesc și le-am reconstruit foarte adesea destinul profesional apelând în repetate rânduri la cronici. O colegă care a însemnat îmens pentru mine, regratata Magdalena Boiangiu, avea obiceiul de a spune că teatrul înseamnă o călătorie care începe doar din momentul în care te urci în tren. Or, când am decis eu însumi să scriu cronică de teatru, dornic să aflu ce a fost înainte, am citit cărțile lui Valentin Silvestru, Ion Cocora, Mira Iosif, Ștefan Oprea, Constantin Paiu, ș.a. Antologate în volume, cronicile sunt salvate, trăiesc o nouă viață și își dovedesc valoarea dincolo de moment, depășind în felul acesta cam tot ceea ce conține acel uneori teribil hic et nunc.
Apreciez, așadar, de la bun început inițiativa domnului Boroghină ca și acceptul Marinei Constantinescu. Anticipez chiar că, atunci când seria promisă de șase volume va fi încheiată, vom avea măcar materia primă pentru o viitoare istorie a teatrului românesc post- decembrist. Care, din păcate, are cronicari, critici tot mai puțini și tot mai puțin profesioniști. Explicații pentru această stare de fapt ar fi multe, nu e momentul să le detaliez aici.
Acest prim volum acoperă intervalul 1993-1997. E vorba despre primii cinci ani petrecuți de Marina Constantinescu în redacția României literare. Ani ai începutului, ai afirmării, ai consolidării prestigiului în profesie. Și, cred, și ai ambiției de a nu rata aproape nimic din ce se anunță a fi important în domeniu. După o mărturisire inclusă într-unul dintre textele antologate în carte, Marina Constantinescu scrisese prima ei cronică în anul 1992, stimulată fiind de spectacolul regretatului Iulian Vișa cu Decameronul. Din 1993 încolo, constrânsă la exercițiul critic săptămânal, relativ noua venită în spațiul supus presiunilor de toate felurile care înseamnă cronica de teatru, și-a elaborat în timp un stil propriu. Cultivată, înzestrată cu condei, cu gust, cu o greu de negat aplecare spre scrisul de literatură de gradul întâi, cu mult curaj (are curajul în acest domeniu o importanță greu de tăgăduit) formată la școala serioasă a Filologiei bucureștene (pe care o evocă și o omagiază, lucru mai rar în zilele noastre), conștientă de valoarea și necesitatea observării detaliului, deținând de la bun început un considerabil spirit critic care a făcut-o să aibă forța de a nu-și negocia opiniile, de a spune și scrie exact ceea ce crede, chiar și atunci când a scris despre spectacole și roluri nu tocmai împlinite ale unor mari artiști, Marina Constantinescu a trecut în timp de la standardele aparent sacrosancte ale genului la o anume libertate a formei care, firesc, avea să o conducă spre eseu. Ce reprezintă astăzi forma ei preferată de exprimare publicistică.
Sigur, a scrie la România literară a însemnat pentru Marina Constantinescu o mare șansă, o serioasă obligație, ca și o imensă responsabilitate. O șansă au fost și vremurile în care s-au consumat începuturile ei în domeniu. În 1993, se cam încheiaseră crizele de receptare din primii ani de după schimbările fundamentale din decembrie 1989. Publicul revenise deja masiv la teatru. A fost creat UNITER-ul, au fost reconsiderate festivalurile deja existente, s-a înființat Festivalul Național de Teatru. Pe care câțiva ani mai încolo Marina Constantinescu avea chiar să îl conducă în două etape. Indubitabil cele mai bune din istoria acestei importante manifestări de cultură teatrală. S-au desfășurat primele ediții ale Festivalului de teatru tânăr și profesionist ce avea să devină FITS-ul de astăzi. A apărut Gala UNITER care pe vremea aceea conta imens. Și aceasta în primul rând datorită lui Ion Caramitru. Nume de regizori ce apăruseră încă din prima parte anilor ’80, așa cum au fost și sunt Mihai Măniuțiu, Tompa Gábor, Victor Ioan Frunză, Alexandru Dabija și-au afirmat și și-au desăvârșit valoarea. Au dat pe mai departe spectacole fundamentale, greu de uitat Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu și Silviu Purcărete cărora li se datorează marile spectacole ce nu au lipsit, miraculos, în anii ’80. Ultimii și cei mai demenți ani ai dictaturii comuniste și a lui Nicolae Ceaușescu. Au revenit în țară mari regizori, precum Vlad Mugur sau Andrei Șerban, a revenit și Radu Penciulescu. Amintesc aici un singur lucru. În opinia mea, definitoriu pentru perioadă. La Gala UNITER din anul 1996 au concurat pentru titlul de Cel mai bun spectacol, Danaidele lui Silviu Purcărete, Opereta, regizată de Tompa Gábor și Caligula, în regia lui Mihai Măniuțiu. Cum să alegi? Erau spectacole ce nu îi permiteau criticului să fie comod în primul rând intelectualicește. Acestea și multe, multe altele, majoritatea realizate în provincie sunt analizate refinat, în detaliu, în cronicile incluse în cartea de acum. Se citesc/recitesc cu mare bucurie fiindcă nu și-au pierdut nimic din prospețime și din actualitate/acuitate interviurile pline de miez (și curajoase) cu Andrei Șerban, cu Marcel Iureș, cu Alexandru Dabija, cu Victor Ioan-Frunză, cu regretata noastră colegă Cristina Dumitrescu care a fost nu doar o diagnosticiană excelentă, ci și o creatoare de instituții. E drept, unele dintre ele efemere. S-au înregistrat deschideri ale teatrului românesc spre Occident. Regizori români de primă mână au montat liber pe mari scene ale lumii, criticii români au putut merge să le vadă și comenteze realizările, au existat turnee în lume ale unor teatre din România (în primul rând, cele ale Naționalului din Craiova cu Titus Andronicus și cu Fedra în regia lui Silviu Purcărete ca și cel al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca cu Cântăreața cheală), s-au organizat stagii de formare pentru tinerii. Iar Marina Constantinescu a dat seama despre multe dintre aceste succese. A urmărit nașterea spectacolului Danaidele, a scris o carte despre el, carte apărută în limba franceză ( am semnalat-o pe vremea în care scriam la Familia), un fragment din ea, în românește, poate fi citit în În căutarea teatrului trăit.
Nu totul a fost însă bine și frumos în perioada despre care dă seama primul volum din seria În căutarea timpului trăit. Nu întotdeauna a fost apreciată și susținută valoarea pe care a urmărit-o în cronicile ei Marina Constantinescu. S-au înregistrat destule tentative de reîntoarcere a vremurilor barbare (folosesc aici titlul unei recente cărți a lui Thierry Wolton), de restaurație. Demisia cumva forțată a lui Andrei Șerban de la cârma Teatrului Național din București, demiterea lui Alexandru Dabija de la conducerea Teatrului Odeon, înlăturarea, în 1994, a UNITER dintre organizatorii Festivalului Național de Teatru, revenirea în forță a celor pe care istoricul Vlad Georgescu, fost director al Europei libere în românește, îi numea culturnici sunt comentate și drastic (revin, curajos) amendate în articolele Marinei Constantinescu.
Nu totul e perfect nici în privința cărții. Cronicile sunt antologate în forma în care au apărut în România literară. Așa se face că unele au, altele nu sunt însoțite, completate de cum nu se poate mai utila casetă documentară. Textele poartă titlurile inițiale. Cele din revistă. Cred că era bine, dacă măcar în Cuprins, în ceea ce odinioară se numea Tabla de materii, ar fi fost menționat între paranteze titlul spectacolului analizat. De la paginile 200 , două sute și ceva încolo s-au strecurat nepermis de multe erori de corectură. Sunt eronat citate nume. De pildă, acela al marelui scenograf Mihai Mădescu apare, la un moment dat, în forma Mihai Rădescu. Numele actorului Rémusz Szikszai, odinioară component al trupei Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, nu este nici măcar o dată scris corect. Am avut nevoie de câteva secunde spre a mă dumiri că tunarul Răzvan Mazilu este, de fapt, tânărul Răzvan Mazilu.
Desigur, sunt chestiuni mărunte, de detaliu. Care nu afectează incontestabila valoare a cărții. Care s-ar putea dovedi în timp, cred cu tărie asta, absolut fundamentală.
Marina Constantinescu- ÎN CĂUTAREA TIMPULUI TRĂIT. Cronici teatrale, interviuri, eseuri; vol. I, Editura AIUS, Craiova, 2026
