1.Legi
Oxigen, piesa lui Ivan Viripaev (rusul născut la Irkuțk și stabilli în Polonia), se bucură cam peste tot în lume de un succes cu totul remarcabil. Scrisă în 2003, reprezentată în premieră absolută într-un spectacol ce a cunoscut prima ridicare de cortină tot în 2003 la Teatr doc în regia lui Viktor Ryjakov, spectacol ce a avut parte de o imensă popularitate, tradusă și jucată în mai multe țări (s-a jucat frecvent și în România, cam tot de des cum s-au jucat Iluziii sau Neliniște), transformată în scenariul unui film produs în 2008 care nu avea cum să nu determină comparații cu stilul creațiilor lui Tarantino, scrierea are toate calitățile și toate defectele specifice școlii de scriere dramatică de la Royal Court Theater. Dispune de o structură modernă, deloc favorabilă spectatorului leneș, adept al teatrului comercial și digestiv. E foarte puțin plângăcioasă, nu cerșește emoție din partea publicului, deși vorbește (și) despre un bărbat și o femeie, și despre iubirea lor agitată. Mizează deliberat, aș zice chiar neiertător pe luciditate. Pe sânge rece. Dezvăluie foarte adesea ceea ce personajele ar dori să ascundă. Dincolo de înșelătorul exces de cuvinte.
De fapt, Oxigen vorbește chiar despre doi bărbați și despre două femei. Despre Sașa, femeia frumoasă, provocatoare, capricioasă, nepăsătoare, non-conformistă, sfidătoare care a avut nenorocul de a-l cunoaște pe Sașa. Bărbatul care se îndrăgostește repede și căruia îi trece dragostea la fel de repede, care vrea să se debaraseze cât de urgent posibil, prin orice mijloace și fără probleme de conștiință de ceea ce pentru el este o dragoste epuizată. Oxigen mai vorbește și despre relația complicată dintre doi actori, un el și o ea, ce reconstituie sub ochii noștri, printr-un fel de negociere la vedere, istoria primului cuplu și care astfel își reamintesc propria lor trecută poveste de dragoste. Dar și despre dreptul de a judeca și de a fi judecat, despre conștiință ca dat suprem al ființei umane, despre responsabilitate și deriziune.
Piesa nu este foarte ușor accesibilă mai întâi fiindcă e una care, dincolo de narațiunea imediată, se arată preocupată de dezbaterea valențelor morale ale existenței. De discutarea valorilor superioare ale vieții. De autenticitate și puritate. De aici metafora oxigenului din titlu. Aceste preocupări se manifestă textual destul de contorsionat. Apoi, fiindcă scrierea e una discursivă, construită întrucâtva etajat, fiecare nivel nou adăugat suplimentându-i încărcătura problematică. Adesea, textul dobândește forma unui manifest parcă destinat mai degrabă lecturii decât reprezentării scenice. Și tot adesea ai impresia că între etajele textuale adăugate sub ochii noștri nu există chiar foarte mult liant.
Pentru montarea de la Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe, asumată regizoral de Pálffy Tibor, unul dintre cei mai importanți componenți ai atât de merituoasei trupe, a fost preferată formula generoasă a spectacolului-concert. Cei doi interpreți, Kónya-ütö Bence și Korodi Janka (deopotrivă actori de teatru dramatic, vocaliști și instrumentiști) stau față în față, despărțiti unul de altul de un decor în formă de V, “umplut”, completat, animat de efectele vizuale create de Rancz András. Și unul, și celălalt se cheamă Sașa ori îi joacă pe cei ce se numesc Sașa , ambii ni se prezintă ca fiind întruchiparea unor dj. Care pe muzica creată de de același Kónya-ütö Bence (prezentat drept leader muzical) mixează contorsionate povești de viață. Zece la număr, o parte dintre ele cu evidente substraturi ori conotații biblice, evidențiate ca atare de titlurile ce delimitează cele zece secvențe ale spectacolului. Care se organizează într-un continuum remarcabil.
Totul pornește și se întoarce periodic la povestea celui care a încălcat porunca Să nu ucizi, comițând un act grav de impuritate, încălcând astfel principiul oxigenului, adică legea principală a vieții. Grație talentului remarcabil al celor doi actori povestirea se întrepătrunde cu comentariul, spectacolul este viu, colorat, antrenant, dinamic.
Teatrul TAMÁSI ÁRON din Sfântu Gheorghe
Regia: Pálffy Tibor
Dramaturgia: Deák Katalin
Leader muzical: Kónya-ütö Bence
Efecte vizuale: Rancz András
Cu: Kónya-ütö Bence (Băiatul),Korodi Janka (Fata)
2.Vieți puse pe pauză
Spectacolul intitulat Viețile altora, după părerea mea o reușită mostră de teatru social și documentar, cauționată regizoral de David Schwartz, un recunoscut și încăpățânat profesionist al genului, se fundamentează pe un construct dramaturgic aparținându-i lui Gata Orsolya. Care a cercetat, analizat colaționat, asigurat o formă teatrală și a pregătit pentru scenă o serie întreagă de confesiuni, de mărturii ale unor oameni, majoritatea etnici maghiari din România, care și-au părăsit locurile natale și au plecat la muncă în străinătate. Au dobândit măcar pentru o vreme condiția de expat. Au făcut nu orice fel de muncă, ci una delicată, complexă, grea. Au fost îngrijitori ai unor semeni de vârsta a treia, aflați nu întotdeauna în cea mai bună formă. Nici fizică și, uneori, nici mentală.
De ce și-au luat oamenii aceștia, cum se zice, lumea în cap, asumându-și cel mai adesea conștient o serie întreagă de traume și riscuri? Indiferent dacă au lucrat în calitate de îngrijitori individuali ori în aceea de angajați ai unor cămine de bătrâni. S-au săturat ei de România? Nu, nici vorbă. Dovadă faptul că au revenit ori de câte ori puteau în patria natală, spre a-și petrece alături de familii zilele de concediu. Cel mai adesea sărbătorile de Paște și de Crăciun. Care nicăieri nu sunt ca acasă. Unii au plecat fiindcă au dorit să facă bani. Cu care mai apoi, odată întorși în țară, să își construiască o casă, să o mobileze și unde să ducă mai departe o viață cât de cât normală. Alții fiindcă și-au pierdut locurile de muncă de aici și nu au mai găsit nimic cât de cât convenabil. O a treia categorie deoarece aici nu mai vedeau nici un rost al existenței. Relațiile familiale scârțiau. Nimic nu mai era cum ar fi trebuit să fie.
Celor plecați să facă muncă de îngrijitori nu le-a fost simplu să se despartă de familii, să își lasă în țară copii și parteneri de viață. Sunt însă și unii care au vrut să se elibereze de respectivii parteneri. Nici viețile, nici oamenii nu sunt toți la fel. Cei mai mulți dintre cei plecați au muncit din greu, numai că greul e în specificul job-ului, și au fost tratați de angajatori omenește. S-au străduit, și-au văzut de treabă, au deprins cât de cât limba țării de azil temporar, Au fost relativ bine plătiți. Evident mai bine decât ar fi fost în țară. Au fost și cazuri în care angajatorii le-au fost aproape când li s-a întâmplat câte un necaz. Sigur, au fost și momente și situații nu tocmai agreabile. Oamenii nu sunt nicăieri la fel. Iar bătrânețea și necazurile aferente îi schimbă, le stimulează egoismul. Se întâmplă chiar să îi determine la soluții extreme. Numai că viața celor ce s-au angajat ca îngrijitori s-a desfășurat după formula muncă, somn, muncă. Arareori au legat prietenii. Legăturile cu cei rămași în țară au fost supuse unor reguli ori s-au atrofiat. A intervenit uneori chiar înstrăinarea.
Despre toate acestea și despre încă multe altele vorbește piesa scrisă de Gata Orsolya metamoforzată în spectacol de regizorul David Schwartz, de scenografa Raluca Alexandrescu și de actoriiDálnoki Csilla, Fekete Bernadetta, Márdirosz Ágnes, Nagy Gellert, Tóth Jess de la Teatrul Csiky Játekszin. Spectacolul are considerabilul merit de a nu fi nici monoton și nici patetic. Nu este defel un strigăt. Deși, la urma urmei, vorbește despre suflete și suferințe.
Mi-am amintit involuntar văzându-l de Jurnalul unei cameriste, cel mai recent film regizat de Radu Jude. Și acolo era vorba despre o femeie care a plecat pentru o vreme la muncă peste hotare, s-a angajat la o familie de francezi care o tratau cum se cuvine și care au ajutat-o când a dat de greu. Nici în filmul prezentat anul acesta la Festivalul de la Cannes și la TIFF, nici în spectacolul Teatrului Csiki Játekszin nu se vorbește despre exploatare, despre înșelăciuni și rele tratamente. Se vorbește însă la modul autentic omenesc despre înstrăinare și despre dor.
Pentru a scăpa de monotonia existenței și spre a face și altceva decât muncă, somn, muncă, tânăra femeie din Jurnalul unei cameriste lua parte la realizarea unui spectacol de teatru. În montarea de la Miercurea Ciuc, monotonia este evitată grație contribuției muzicii compuse de Boldizsár Szabolcs și coregrafiei datorate lui Dabróczi Dávid. Grație scenografiei elaborată de Raluca Alexandrescu, totul se petrece într-o bucătărie modernă (nu, nu aveam cum să nu îmi amintesc de odinioară binecunoscuta piesă a lui Arnold Wesker, piesă ce se numește chiar Bucătăria), confesiunile fiind însoțite de o serie întreagă de acțiuni scenice atent metronomizate și muzicalizate.
Personajele fac cafea ai cărei beneficiari sunt spectatorii aflați în rândurile din față (asta e, avantajul lor!), pregătesc mereu câte ceva, transformă ustensilele de bucătărie în instrumente muzicale de acompaniament. Își spun condiția și dorul printr-un cântec.
Iar când se apropie finalul, când personajele se pregătesc să tragă concluzii cade și verdictul. Au trăit oamenii aceștia cu adevărat? Mai degrabă viețile lor au fost puse pe pauză.
Teatrul CSIKI JÁTÉKSZIN din Miercurea Ciuc
VIEȚILE ALTORA de Gata Orsolya
Regia: David Schwartz
Scenografia: Raluca Alexandrescu
Muzica: Boldizsár Szabolcs
Mișcarea scenică: Dabróczi Dávid
Cu: Dálnoki Csilla, Fekete Bernadetta, Márdirosz Ágnes, Nagy Gellert, Tóth Jess



