Summitul Trump–Xi din luna mai a anului 2026 va rămâne în istorie mai probabil ca o tentativă a unor lideri ai marilor puteri ale lumii actuale de a amâna cât de mult se poate o ciocnire frontală, în speranța că ei sau urmașii lor vor găsi o cale alternativă de a acomoda viziuni geopolitice și ideologice diferite, chiar antagonice, decât ca începutul unui condominium asupra afacerilor globale.
S-a confirmat ceea ce știam: că relația dintre SUA și China intră într-o nouă etapă, una în care competiția strategică rămâne fundamentală, imposibil de eliminat, însă ambele puteri încearcă să evite o confruntare directă, catastrofală și să-și modeleze voluntar și temporar rivalitatea, ca să nu ajungă la un clash frontal. Întâlnirea de la Beijing a fost dominată de simbolism diplomatic, gesturi de respect reciproc și promisiuni comerciale, fără rezolvarea marilor dispute structurale dintre Washington și Beijing. Nici nu ne așteptam la mai mult!
Presa internațională a tratat summit-ul Trump–Xi de la Beijing mai degrabă ca pe o încercare de gestionare a rivalității dintre SUA și China decât ca pe un adevărat „reset” diplomatic. Doar naivii puteau spera că Trump sau Xi vor decide să facă concesii majore, să sacrifice ceva valoros pentru interesul național al statelor lor, ca să obțină la schimb ceva la fel de important. Ideea dominantă în publicațiile americane și europene a fost că întâlnirea a produs doar o destindere temporară, zâmbete și strângeri de mână, recunoașterea de către fiecare dintre cei doi lideri că celălalt e un partener egal în statut, puternic, demn de respect. Dar fără a fi identificate soluții reale pentru conflictele structurale dintre cele două puteri.
În presa americană au existat de fapt două interpretări majore. O parte a experților a susținut că Xi Jinping a ieșit mai puternic de pe urma summit-ului, proiectând imaginea unui lider calm și sigur pe sine, în timp ce Trump a părut preocupat să obțină victorii comerciale și să evite noi crize externe. Washington Post a scris că Xi „a proiectat stabilitate și nu a cedat nimic esențial”, în timp ce Financial Times a descris vizita ca pe o întâlnire în care un Trump slăbit de războiul din Iran și de tensiunile comerciale globale a venit la Beijing să obțină sprijin politic și să arate că țara lui încă are în mână majoritatea așilor necesari.
Dinainte ca Xi si Trump să ajungă din nou față în față, după ce se văzuseră la Seul cu câteva luni în urmă (octombrie 2025), analiștii afirmau că Taiwanul va fi tema cea mai sensibilă a summit-ului de la Beijing. Și chiar așa s-a întâmplat. Xi Jinping a avertizat explicit că gestionarea greșită a dosarului Taiwan poate împinge relația SUA–China într-o zonă extrem periculoasă, în timp ce Donald Trump a evitat să reafirme clar sprijinul militar american pentru insulă, preferând o formulă ambiguă și tranzacțională, condimentată cu constatarea că Taiwan este o insulă îndepărtată (9500 de mile de America) și nu merită efortul american de a fi protejată. Plus complimentul făcut Chinei, ca mare putere. Adică nu te bați cu o mare putere, nu riști extrem pentru o miză mică. Desigur, dacă ne gândim că in Taiwan e concentrat grosul industriei semiconductorilor și cipurilor, și că insula face parte din acel prim inel geografic (”primul lanț de insule” – the First Island Chain, alături de Japonia, Filipine etc.) care izolează China de oceanul planetar, miza nu ne mai pare defel una de rang secundar. Trump cunoaște aceste lucruri dar a preferat să nu insiste asupra lor, iar Xi înțelege și el motivul. Dacă vrei să faci plăcintă cu morcovi, te atingi doar de aceștia, de ouă și de făină, nu miști securea de pe masă!
Taiwanul e descris de mulți analiști strategici ca fiind punctul central al tensiunii sino-americane. De fapt e doar cel mai vizibil dosar al rivalității sistemice sino-americane. Xi Jinping afirmă constant că problema Taiwanului este esențială pentru gestionarea pașnică a relației bilaterale și că orice susținere militară americană pentru insulă poate duce la război. Iar Trump, de când a revenit la Casa Albnă, a evitat să ofere garanții clare privind apărarea Taiwanului și a păstrat clasica ambiguitate strategică, ceea ce alimentează temerile că Taiwanul ar putea deveni parte a unor negocieri mai ample între cele două puteri.
Această atitudine a alimentat temerile din cercurile strategice americane și taiwaneze că Washingtonul ar putea folosi Taiwanul ca element de negociere în relația cu Beijingul. De pildă la schimb cu sprijin chinez în rezolvarea crizei iraniene, dat fiindcă nici Xi nu dorește ca Iranul să se înarmeze nuclear și nici să aibă continue să blocheze Strâmtoarea Ormuz.
Presa americană și europeană au interpretat summit-ul ca fiind expresia unei lumi tot mai instabile și cu tendință clară de adâncire a multipolarității, în care relația dintre SUA și China este simultan profund interdependentă economic, competitivă geostrategic și mult prea periculoasă pentru a fi lăsată să escaladeze militar. În acest context, Xi a folosit din nou conceptul „capcanei lui Tucidide”, creat acum circa un deceniu de politologul american Graham Allison— ideea, dovedită istoric în multe cazuri, că rivalitatea dintre o putere dominantă și una emergentă riscă să ducă inevitabil la un conflict devastator, care prăbușește una dintre ele și o ridică pe cealaltă la statut de hegemon.[1] Beijingul promovează această idee pentru a sugera că ascensiunea Chinei trebuie acceptată și gestionată prin compromis strategic, nu prin confruntare directă. Unii teoreticieni ai relațiilor internaționale susțin însă că teoria a fost simplificată excesiv și folosită politic atât în Occident, cât și în China, pentru a justifica ideea inevitabilității conflictului. Criticii argumentează că războaiele dintre mari puteri nu sunt predeterminate istoric și că exagerarea acestei paradigme poate deveni ea însăși o profeție auto-împlinitoare.[2]
Dar de ce e atât de pătruns Xi Jinping de acest concept care e combătut de alți experți in geopolitică, inclusiv americani? De ce nu citează din Sun Tzî? El folosește foarte des expresia respectivă pentru a transmite ideea că rivalitatea dintre SUA și China nu trebuie să ducă inevitabil la război și că Washingtonul ar trebui să accepte ascensiunea Chinei prin necesitatea de stabilitate strategică și „coexistență” pașnică. Adică prin delimitarea consensuală a sferelor de influență și neamestec în treburile interne. Pentru că el, Xi, nu se indignează și nu ridică vocea când SUA îl răpesc pe președintele Venezuelei, blochează total Cuba prin embargo și solicită Groenlanda de la Danemarca. Așa că nici Donald nu ar trebui să mai fie interesat de Taiwan sau de Marea Chinei de Sud. Xi îi transmite lui Trump că SUA nu trebuie să se vadă pe sine ca o Atenă 2.0 și nici China nu va fi Sparta 2.0. Nu mă îndoiesc că liderul chinez a citit mai multă istorie decât cel american și că vechimea în politică îl face mai atent la lecțiile trecutului. Ceea ce nu îl face imun la erori de calcul și strategii suboptimale!
Mai multe analiști remarcă faptul că Xi încearcă să profite de o Americă suprasolicitată (overextended) de conflictele din Orientul Mijlociu, slăbită de tensiunile comerciale și de relațiile dificile cu aliații occidentali, prezentând China drept o putere mai stabilă și mai previzibilă decât SUA. În același timp, apropierea economică dintre Trump și Xi este privită cu scepticism de mulți decidenți europeni, mai ales pentru că Trump a venit la Beijing însoțit de lideri ai marilor companii americane și a pus accent pe tranzacții comerciale și acces la piața chineză, reaprinzând dezbaterea privind dependența economică occidentală de China.
Publicațiile de analiză strategică au insistat că miza reală nu este dacă cele două puteri pot coopera punctual, pentru că sigur pot, ci dacă pot construi împreună un model de competiție controlată, cu borne și linii roșii, cu mecanisme de control al tensiunilor. Repet, percepția dominantă a fost că summit-ul nu a schimbat direcția relației SUA–China, ci doar a redus temporar riscul unei escaladări, într-un moment în care ambele state încearcă să își consolideze poziția și navighează umăr la umăr într-o ordine internațională tot mai fragmentată și mai tensionată.
Rivalitatea dintre cele două state se mută tot mai mult în domeniile economiei, tehnologiei și controlului lanțurilor globale de aprovizionare. Asta ar putea ține loc de război cinetic, salvând sute de mii sau milioane de vieți umane sau ar putea să prefigureze un mare război al viitorului. Poate purtat de urmașii lui Xi si Trump la conducerea celor două puteri, ori într-un viitor chiar mai îndepărtat.
Summitul a inclus discuții despre comerț, exporturi de cipuri AI, investiții și produse agricole, dar în spatele cooperării economice continuă lupta pentru supremație tehnologică și autonomie strategică. China e preocupată de reducerea dependenței de tehnologia occidentală și caută să transforme inter-dependența economică reciprocă într-un instrument de putere geopolitică.
Sunt analize americane care descriu China ca pregătindu-se pentru o lume mai instabilă și mai conflictuală, mai anarhică. Beijingul ar percepe retragerea parțială a SUA din ordinea globală și folosirea agresivă a puterii americane drept semne ale unei „epoci a anarhiei”, în care statele trebuie să își protejeze singure interesele strategice. Dacă Trump e liderul prădător al unei super-puteri devenită revizionistă, Beijingul nu ar mai avea de ce să apere dreptul internațional și să pretindă că apără ordinea existentă.[3] În acest context, China își va extinde infrastructura de securitate externă, capacitățile de intelligence, acordurile de securitate și prezența în regiuni-cheie precum Indo-Pacificul, Orientul Mijlociu, Africa sau rutele maritime globale.[4]
Astfel, am asista la o schimbare importantă în gândirea strategică chineză: principiul tradițional al „non-interferenței” în treburile altor state va începe să fie reinterpretat. Intelectuali apropiați de establishment-ul chinez susțin că Beijingul trebuie să accepte intervenții externe mai active pentru a-și apăra investițiile, infrastructura și lanțurile de aprovizionare globale. China va începe astfel să se confrunte cu aceeași logică imperială pe care o criticase în trecut în cazul SUA. Interesele economice globale cer prezență strategică, iar prezența strategică generează noi obligații și implică riscuri de conflict. Prin mimetism, China va imita SUA, va căuta să învețe din erorile americanilor, dar în final este probabil ca „mașinăria imperială” să se activeze și Beijingul să se lase angrenat în aventuri periculoase.[5]
În același timp, există îndoieli privind capacitatea Chinei de a transforma ascensiunea sa economică într-un model global stabil și atractiv. Vulnerabilitățile structurale ale Chinei sunt cele cunoscute: dependența energetică de alte state, problemele demografice (scăderea și îmbătrânirea populației), presiunile sociale și controlul politic extrem de rigid asupra societății și economiei, exercitat de Partidul Comunist. Regimul lui Xi Jinping a redus spațiul pentru creativitate intelectuală, dezbatere liberă, contestare politică, accentuând caracterul autoritar și naționalist al statului chinez. Comunismul e în declin la nivel de ideologie, dar elitele de la Beijing l-au mixat cu naționalismul, rezultând un hibrid toxic, național-comunist. Auzind această sintagmă, este imposibil să nu te poarte gândul la național-socialismul german interbelic. O viitoare schimbare de regim ar putea să aducă la putere nu democrați adepți ai pluralismului politic ci naționaliști agresivi, dornici să obțină faimă pentru ei și glorie, putere, pentru popoarele pe care le conduc, cu orice risc.
Iar China mai are o slăbiciune: nu atrage aliați numeroși, nu e pe cale de a crea o alianță care să contracareze vastul sistem de alianțe al SUA, și duce lipsă de un soft power similar cu hard power-ul acumulat. Deci nu oferă un model politic alternativ atractiv la cel american, o Pax sinica care să fie preferată de o bună parte a națiunilor lumii în loc de Pax americana.[6]
Per ansamblu, imaginea care se conturează este aceea a unei lumi aflate într-o tranziție geopolitică profundă. SUA și China rămân simultan rivali strategici și parteneri economici indispensabili unul altuia. Iar summit-ul Trump–Xi nu a rezolvat tensiunile fundamentale, ci doar a încercat să gestioneze competiția dintre două mari puteri care încearcă să evite războiul direct, în timp ce se pregătesc pentru o ordine internațională tot mai fragmentată, mai tranzacțională și mai instabilă. Care nici măcar nu e sigur că va fi bipolară – multe dintre statele Sudului Global au interese multiple, politici externe multi-vectoriale și nu se grăbesc să se înregimenteze de partea Chinei sau a SUA.
[1] Professor Graham ‘Thucydides Trap’ Allison’s Three-Body Problem. Watching China Watching, htttps://chinaheritage.net/journal/professor-graham-thucydides-trap-allisons-three-body-problem/, 12 iunie 2017.
[2] Arthur Waldron, There Is No Thucydides Trap, www.praetoriumstrategy.com/uploads/3/7/7/4/37740703/there_is_no_thucydides_trap_–_the_china_project.pdf, 16 iunie 2017.
[3] Sam Chetwin George, China Was Ready for the Age of Anarchy, Foreign Affairs, 14 mai 2026.
[4] Idem.
[5] Idem.
[6] David Shambaugh, Steven F. Jackson, China is Squandering a Goldeon Opportunity, Foreign Affairs, 12 mai 2026.
