Pentru mulți studenți români, migrația academică în Olanda reprezintă o căutare a predictibilității și a recunoașterii valorii individuale. Nu este vorba despre un lux, o alegere „cool” sau despre o lipsă de patriotism. Acest articol explorează tranziția de la un sistem educațional bazat pe adaptarea forțată a individului, la unul construit pentru a-l sprijini. Vorbesc totodată despre provocările integrării și despre dorința de a aduce rigoarea europeană în România. Acest articol nu e despre cât de bine e în afară. E despre ce ar putea fi și acasă. Despre cum ar arăta un sistem care să nu te facă să pleci ca să devii cine poți fi.
Un bilet doar dus
Vin dintr-un oraș mic din România, unde opțiunile păreau mereu trasate de alții. Traseul clasic era clar: iei bacul, intri la o facultate de stat din țară și după aceea speri să te descurci. Ideea de a părăsi țara nu a apărut peste noapte, la finalul liceului, nu a fost o revelație bruscă a adolescenței, ci o realitate cu care am crescut. Am auzit-o de mică pe mama spunându-mi, cu acea resemnare amară a generației sale: „Să nu stai în țara asta, nu se alege nimic de ea”. A fost un gând sădit devreme, o reacție la un sistem care își dezamăgise prea des cetățenii.
Drumul fusese, de altfel, urmat de familia mea. Sora mea mai mare a plecat la 18 ani la universitate, în Anglia. Îmi amintesc și acum fascinația cu care o ascultam vorbind despre sistemul de acolo, despre o mentalitate deschisă și despre oportunități pe care acasă nici nu îndrăzneam să ni le imaginăm. Mai târziu, fratele meu i-a urmat exemplul, plecând și el în Anglia pentru masterat. Privindu-i cum își construiesc drumul, am știut dintotdeauna, cu o certitudine aproape tăcută, că va veni și rândul meu. Plecarea nu mai era doar o opțiune sau o întâmplare; devenise o traiectorie firească.
Așa că, în ultima săptămână din august 2023, stăteam în ploaie într-un oraș care nu era al meu, înconjurată de oameni străini. Aveam la mine un bagaj de 23 de kilograme și un bilet de avion doar dus spre Amsterdam. Deși totul era nou, am avut un sentiment ciudat: că sunt exact unde trebuie. Decizia de a pleca nu a venit dintr-o teamă, ci dintr-o certitudine acumulată în anii de liceu: acasă nu mai puteam crește.
Între „noroc” și structură: De ce plecăm?
Aproximativ 30.000–40.000 de studenți români învață în prezent în străinătate, cam cât întregul corp studențesc al Universității din București. În timp ce peste 500.000 de studenți reiau cursurile în țară în fiecare octombrie, exodul celor care caută altceva rămâne o realitate constantă. Dar trebuie spus, pentru cei mai mulți dintre noi, plecarea – pentru mine alegerea a fost Olanda – nu este un lux sau ceva „cool”, ci o nevoie de claritate și stabilitate.
Există un discurs public în România care tinde să ne culpabilizeze, mulți spun că plecăm ca „nu suntem patrioți”, sau există acest discurs în România care ne culpabilizeaza: „Vă școliți pe banii statului (sau ai părinților) și plecați să ridicați alte țări”. Este o perspectivă incompletă și adevărul e mai simplu: plecăm pentru că vrem să ne ridicăm pe noi înșine, iar uneori, ca să faci asta, ai nevoie de un loc care chiar îți dă șansa. Este vorba despre nevoia noastră de claritate, de stabilitate, de un sistem în care să ai încredere și care să nu te facă să te întrebi, la fiecare pas, dacă munca ta chiar contează. Aici, curiozitatea nu e văzută ca o slăbiciune, ci ca un avantaj. Nu e un sistem perfect. Aici am simțit însă pentru prima dată că pot mai mult. Că limitele mele nu sunt deja stabilite. Că pot să cresc fără să mă lovesc constant de „nu se poate”.
În România, sentimentul dominant era că trebuie să te adaptezi mereu la un sistem imprevizibil, cu legi care se schimbă peste noapte și criterii de evaluare nesigure, unde succesul părea să depindă mult prea des de „noroc” – norocul de a avea profesorul potrivit, norocul de a pica pe un subiect bun, norocul de a nu fi prins într-o schimbare de programă.
„La universitate, nu sunt doar un nume pe o listă. Sunt ascultată. Întrebările mele contează.”
În contrast, modelul academic olandez este proiectat să te susțină. Aici curiozitatea nu este privită cu suspiciune, ci e încurajată. Pentru prima dată, am simțit că pot să cresc fără să mă lovesc constant de placa românească a lui „nu se poate”. La universitate, nu sunt doar un simplu nume sau un număr matricol pe o listă interminabilă. Sunt ascultată, iar întrebările mele contează. Iar transparența sistemului transformă însuși procesul de învățare: nu mai înveți pentru examen, ci înveți pentru ceea ce urmează după examen. Pentru că ai în fața ta un drum structurat și previzibil.
Îmi amintesc clar de unul dintre primele seminare. Discutam un studiu de caz complex despre politicile de extindere ale Uniunii, iar eu aveam o nelămurire legată de modul în care acele teorii se aplicau efectiv în țările din estul Europei. În sistemul de acasă, să oprești profesorul din predare pentru o întrebare era adesea văzut ca o întrerupere nedorită sau o dovadă că nu ai citit suficient. Am ridicat mâna ezitant, cu inima bătând cu putere, pregătită să primesc un răspuns expeditiv care să mă trimită înapoi la a căuta singura. În schimb, profesorul s-a oprit, m-a privit în ochi și m-a ascultat până la capăt. Nu a luat o atitudine superioară, ci a spus: „Este un unghi foarte bun, recunosc că nu am privit problema din această perspectivă. Tu cum crezi că ar trebui abordată situația din contextul vostru local?” A transformat ezitarea mea în subiectul de dezbatere al întregii grupe pentru următoarele douăzeci de minute. Atunci am simțit greutatea reală a acelei normalități: la universitate, nu sunt doar un nume pe o listă. Sunt ascultată. Întrebările mele contează.
Anatomia dorului și barierele integrării
Totuși, adaptarea nu este un proces liniar sau ușor. Vine cu zile în care ploaia pare nesfârșită și în care diferențele culturale devin epuizante. Olandezii sunt recunoscuți pentru stilul lor direct, fără menajamente, o trăsătură care, pentru un est european, poate fi adesea percepută ca răceală. În paralel, limba maternă devine treptat o voce interioară tăcută, lăsând loc unei sonorități străine (engleza și olandeză) care nu îți oferă imediat acea plasă de siguranță a lui „acasă”.
Dorul rămâne o experiență greu de verbalizat, un amestec de chemare a rădăcinilor și o nostalgie profundă după țară și cei dragi. Însă dorul nu este o stradă cu sens unic. El lovește la fel de puternic și în cei rămași acasă – familie, prieteni. Pentru mine, acest gol pe care îl lași în sufletul celorlalți este un sentiment vechi și dureros de familiar. Când aveam doar 5 ani, sora mea a plecat la facultate în Anglia. Am trăit atunci dorul din perspectiva copilului care a rămas acasă, privind spre un loc gol la masă. Acum, trăiam aceeași poveste, dar de cealaltă parte a graniței, purtând greutatea propriei plecări și știind cu exactitate ce simt cei pe care i-am lăsat acasă.
Au existat momente grele, în care gândul întoarcerii părea singura soluție. Dar, în mijlocul acestor furtuni interioare, comunitatea internațională din universitate a devenit noua mea ancoră. Sistemul ajută, însă oamenii sunt cei care salvează. Am întâlnit persoane din toate colțurile lumii, oameni care, ca și mine, au plecat departe de casă cu aceleași întrebări și aceleași nesiguranțe. Cu ei am înțeles că, chiar dacă nu sunt „de aici”, nu sunt singură. Diferențele dintre noi nu ne-au îndepărtat, ci ne-au apropiat. Întâlnind studenți din orice colț al lumii, Singapore, Danemarca sau Indonezia, de peste tot am înțeles că nesiguranțele noastre sunt universale. Diversitatea de perspective m-a forțat să îmi recalibrez viziunea asupra lumii și să găsesc curajul de a deveni o versiune mai bună a mea.
Spectator vs. Actor: Imaginea României și viitorul
Pe lângă provocările personale ale integrării, am resimțit și o realitate amară legată de țara din care vin: imaginea României în ochii străinilor. Îmi aduc aminte perfect un moment în care această realitate m-a lovit din plin. Ajunsesem la o conferință de networking și aveam ocazia să discut despre educația internațională cu profesioniști din industrie, oameni cu mult mai multă experiență și mai înaintați în vârstă. La un moment dat, discuția a ajuns la oportunitățile educaționale pentru statele mai puțin dezvoltate. Fără nicio ezitare, cu o naturalețe care m-a lăsat fără cuvinte, unul dintre ei a oferit un exemplu: „precum România, țările din lumea a treia”.
Este dureros și frustrant să te lovești frontal de asemenea prejudecăți adânc înrădăcinate. Prea mulți ne percep prin prisma stereotipurilor, asociindu-ne exclusiv cu corupția sau subdezvoltarea. Deși ne apărăm mereu originile cu mândrie și demnitate, percepția internațională rămâne, pentru generația noastră, o rană deschisă.
Poate de aceea, specializarea mea, Studii europene, nu este o coincidență. Învățând despre sisteme și politici care funcționează, am încetat să mai fiu un simplu spectator la evenimentele prezentului.
„Sentimentul de ‘nu se poate’ a fost înlocuit de o convingere profundă: aceea că experiența acumulată aici îmi va permite să contribui concret la schimbare.”
Această aspirație nu este una abstractă, ci este strâns legată de rădăcinile mele, alimentând dorința de a aduce acea rigoare și stabilitate europeană înapoi în acel „acasă” din care am plecat. Simt că, într-o zi, aș putea contribui și eu la această schimbare.
Concluzie: Ce ar putea fi și acasă
Acest text nu este un manifest despre superioritatea lui „dincolo”. Este o reflecție despre ce ar putea fi și acasă. Este despre dorința de a aduce rigoarea și stabilitatea europeană în spațiul de care rămânem legați prin rădăcini. Până atunci, Haga rămâne locul unde am descoperit că limitele nu sunt pre-stabilite și că apartenența se construiește prin creștere.
Pentru cei care ne judecă decizia drept o lipsă de patriotism: nu plecăm pentru că am renunțat la România, ci pentru că refuzăm să renunțăm la potențialul nostru. Aceasta nu este o evadare, ci o căutare a instrumentelor necesare pentru a repara ceea ce nu funcționează. Plecăm pentru a învăța cum să construim un sistem care să nu îi mai oblige pe tinerii de mâine să părăsească țara pentru a reuși.
…Să nu stai în țara asta, nu se alege nimic de ea…
dar de ce ? pentru ca l vezi pe ciolacu (analfabet functional) ca te „administreaza” ? ca vezi lighioana ce te scuipa, asculta manele la maxim si ti da flashuri in trafic ? pai pentru astia platim juzi si militieni, sa te protejeze, nu i asa?. vezi prostii cu doctorat si pitipoance botoxate de succes ? astia prospera doar intr un mediu protejat unde valoarea nu conteaza ci doar votul „sa mi se dea” (de unde sa li se dea?). cind cei ce gindesc se izoleaza n bula lor, rezultatul nu poate fi pozitiv, aidoma scursurilor amorale ce se nchid n zone „rezidentiale” protejati de garduri betonate , crezind ca se „autosalveaza”. cind vor parasi „cazemata” vor descoperi ghetoul exterior si probabilitatea de a fi linsati. exact ca n favelele sud americane sau slumurile indiene.
Hai sa ne dam mari pe Contributors. In fiecare an in Romania numai pe programul Erasmus vin 40 000 de studenti din UE. Cam tot atatea studenti romani pleaca in UE pe Erasmus.Mii de doctonazi pleaca anual la conferinte , scoli de vara in strainatate. Nu renunta nimeni la potentialul lui,se poate si acasa. Asa cea plecati,veniti,e in firea lucrurilor, e normal. Romania nu e in lumea a treia,e de 20 deani UE,dar romanii care se cred destepti asa o considera. De ce ? Aici nu au reusit,au reusit in alta parte,poate. OK, dar nimeni nu isi pune problema ca acolo iei totul de -a gata,pe tava. Oare cate generatii de olandezi au muncit ca aceasta dna sa se bucure de toate avantajele?
Cea mai recentă perioadă de sărăcie extremă și foamete generalizată in Olanda a avut loc în iarna anilor 1944–1945. Sub ocupația Germaniei Naziste, proviziile de hrană și combustibil către vestul Olandei au fost complet tăiate ca represalii pentru grevele feroviare olandeze.Peste 20.000 de olandezi au murit de foame în acele luni. Oamenii au ajuns să mănânce bulbi de lalele și sfeclă furajeră pentru a supraviețui, iar țara era complet devastată economic la finalul războiului. De atunci au trecut 80 de ani,si generatii intregi au muncit pe rupte, si asta fac si acum.
Este bine că avem mobilitate Erasmus, dar să nu confundăm o experiență de câteva luni cu decizia de a-ți construi o carieră pe termen lung. Tinerii nu pleacă pentru că consideră România „lumea a treia” și nici nu caută totul „pe tavă”. Pleacă pentru că vor ca taxele lor să se vadă în spitale, școli și infrastructură, iar performanța lor să fie evaluată corect. Olanda a ajuns unde este pentru că a investit în oameni și în reguli stricte, nu pentru că le-a cerut tinerilor să accepte neajunsurile sistemului ca pe o stare de fapt.
Hai să ne dăm ceva mai „preciși” pe Contributors. Controlați cifrele programului Erasmus (ușor de găsit! Nu-s chiar 40.000!). Și mai „controlați” nu doar cifrele celor care au plecat și pleacă din România, nu doar la studii : Cîte milioane de după 1989 ? România e în UE, dar este „în lumea a treia” a UE, e la coada cozilor .
Comparațiile României cu țările occidentale civilizate și chiar cu Ungaria, Polonia, sînt total nepotrivite, păguboase și deformante.
Se folosește termenul generic „România” uitîndu-se aproape complet de STATUL Român ! CE ESTE Statul ? CINE sînt cei care Conduc Statul ? DE unde vine STATUL Român ?
Cei care au plecat și pleacă, nu fug de România, FUG de STATUL Român.
De atunci au trecut 80 (45+35) de ani, CE a fost-este și continuă să fie STATUL Român ?
Să compari România cu Olanda este chiar o dovadă de …….”mate” !
P.S. „Plecăm pentru a învăța cum să construim un sistem ….” NU AJUNGE ! trebuie să se învețe și să se știe (practic-concret) Cum trebuie Construit pe Baze Curate, Cum înainte de toate trebuie DEMOLAT tot ceea ce este Putred, Învechit și Virusat; și Chestia Asta este (aproape) imposibilă în România STATULUI Român (numai cu forțe, „muncitoare”, autohtone)!
[ lipsesec bulbii de lalele și Luigi Ionescu !]
Temă grea, dureroasă și dramatică. Ar trebui ca oamenii responsabili de educația din România să se gândească și la acest tip de teme.
Da, educația românească a rămas la nivelul sec. 19 altoit cu metodele învățământului comunist. ” Educatorii” NU VOR sub nicio formă să renunțe la vechiul sistem, guvernanții nu știu și nici nu vor. De aceea tinerii pleacă încotro văd cu ochii, văduvind societatea românească de profesioniștii cei mai buni. Tragedie, deși este o CRIMĂ socială.
Oare este cineva în România capabil să dea un sens/scop modern educației școlare, plus organizarea și legislația corespunzătoare? Chiar nu se înțelege că dacă nu facem asta atunci ne sinucidem?
Draga Kaliopi.
Am citit articolul tău și m-am simțit foarte aproape de ceea ce simți și gândești tu. Eu însămi trăiesc intr-o alta țară – Danemarca – unde valorile și spiritul poporului sunt altele decât cele din România. La fel ca și tine, adaptarea și integrarea au fost etape cu multe provocări, unele dureroase, cu suișuri si coborâșuri, pana când, la un moment dat, am înțeles de ce sunt acolo și nu în România. Acela a fost momentul meu de clarificare, care a pus capăt indoielilor mele privind locul în care sa pot progresa ca om. Fiindcă, la fel ca și tine, am fost mereu urmărită de gândul de a-mi atinge potențialul pe care simteam ca îl port în mine, dar care se lovea de multe feluri de bariere. Iar eliberarea am găsit-o în afara României, de care rămân profund legată, ca și tine, dar cu un fel de legătură care nu mă îngrădește. Mulțumesc.
Felicitări, dragă Daria, pentru articolul tău scris atât de senin, echilibrat și articulat! Mie una, citindu-l, mi-a dat încredere și speranță în schimbarea la care putem contribui fiecare prin rigoare, muncă, determinare, aprecierea și valorizarea diversității culturale și a creativității fiecăruia dintre noi. Mult succes în continuare!
Mulțumesc pentru articol, frumos și vesel.
Da, articolul ar putea fi și despre superioritatea de „dincolo”, ar fi ok și așa. Pentru că da, suntem o țară din lumea a treia, ne comportam că și o țară din lumea a treia in toate domeniile: educațional, politic, social.
Acasă este acolo unde te simți bine, unde te simți în siguranță și unde ești tratata corect. Fă-ți un loc acolo unde ești bine și nu te scuza pentru nimic.
Mult succes mai departe și, de ce nu, continua sa scrii despre normalitatea pe care nu o găsim în Ro.
Totuși, adagiul latin „Patria ubi bene” rămâne cinic. Oricum, plecarea în Lume nu aduce Fericirea….
„Lume nu aduce Fericirea….” Nu generaliza. În multe, foarte multe, cazuri aduce.
Total de acord .
Zeci de mii de familii de români, odată desprinse de mizeria/experimentul de democrație/cleptocrație originală, au prosperat și sunt fericite în societățile civilizate din vestul Europei.
Dacă plecăm și nu ne mai întoarcem societatea românească pierde. Satele românești s-au distrus în principal din cauza faptului că populația tânără a plecat din ele. De prin 2000 până astăzi se întâmplă același lucru la nivel de țară. Sistemul pe care visați să-l construiți, așa cum spuneți în ultima frază, s-ar putea să există deja ca formă, doar că nu are fondul necesar. S-ar putea ca fondul să fie de fapt o cultură a relaților între oameni. Am lucrat în patru țări. Nicăieri nu am fost insultat, disprețuit, păcălit ca în țara mea natală. Aceasta este o experiență, iar experiența nu e părerologie. Disprețul, tupeul și pizma cu care ne tratăm unii pe alții este o cultură toxică și ne va distruge.
Bravo Kaliopi, un articol bine scris si in care te poti regasi
foarte usor ca student in afara! Tine o tot asa !
|”Aceasta nu este o evadare, ci o căutare a instrumentelor necesare pentru a repara ceea ce nu funcționează.Plecăm pentru a învăța cum să construim un sistem care să nu îi mai oblige pe tinerii de mâine să părăsească țara pentru a reuși.”
Nu am inteles prea bine. Intentioneaza autoarea sa revina si sa-si duca viata in Romania? Sa-si faca o cariera solida, sa creasca trei, patru copii, sa plateasca impozite, sa fie implicata in viata cetatii? Sa aiba initiativa antreprenoriala in ciuda legislatiei si a piedicilor, sa ii pese de starea oraselor si comunelor, de lipsuri si nedreptati? Una peste alta, impreuna cu altii ca ea, sa-si ia Romania in primire? Daca da, atunci scoala in strainatate nu a fost in zadar.
Referitor la „precum România, țările din lumea a treia”
As fi raspuns (nu scriu ripostat) intr-o maniera eleganta prin a pune o intrebare: Poti fi mai precis? Sau care e contextul? Cum ai sau s-a ajuns la concluzia asta? Ce experienta romaneasca ai sau aveti?
Se incepe mereu cu politetea sau civilitatea, iar daca discutia degenereaza, trebuie sa fii ferm si la obiect. Nu scuipi niciodata pe locul de unde ai venit si trebuie sa fii clar si cu ceilalti. Niciodata nu am pus Romania intr-o lumina negativa, dar nici nu am negat aspectele negative ale lumii noastre romanesti. Tot asa si alte societati au problemele lor pe care, cand le-am abordat, nu mi-a fost teama sau jena sa le discut. In rest, pace.
Romania dupa 1990 a fost acaparata de fosti comunisti, securisti din esaloanele 2 si 3. Desi in tara au progresat multe lucruri, mai ina mult de luptat cu aceasta oligarhie politico- economica. Daca pleaca toti mai multi tineri, atunci procesul schimbarii tarii se va dubla ca timp. Daca in Olanda 80 ani au trebuit sa stearga efectele WW2 in Ro vor trebui de doua ori pe atat, pt a sterge efectele dictaturii comuniste si subdezvoltarea.