În septembrie 1883, din București plecau în alergare mai mulți amatori (singurii care existau, la acea vreme) spre Craiova, într-un fel de proto-ultramaraton mioritic, organizat de entuziaști ai „apropierii de Europa”, care-au strâns o sumă uriașă, o mie de lei aur. Un singur câștigător, un singur premiu. Startul a fost ceva ridicol („atleții” au pornit nebunește, nerespectând traseul, au trecut printr-un lan de grâu pe care l-au pus la pământ etc), ca și cursa în sine, pentru că cei mai mulți au abandonat de la primii kilometri. Au rămas doi: un tânăr țăran din Vlașca, pe nume Lupu, și un soldat profesionist, plutonierul Ionescu din trupele de vânători. Lupu, zic sursele („Bucureștii de altădată”, de Constantin Bacalbașa, editura Humanitas, 2014), a condus toată cursa, alergând desculț ca un posedat, dar a clacat de epuizare și era să moară cu 13 kilometri înainte de linia de sosire – când l-au găsit, leșinat, nu știa cine e sau de ce se află acolo. Ionescu, antrenat și încălțat, a reușit să termine cursa și să încaseze premiul, ceea ce i-a dat șansa parvenirii: a devenit ofițer, s-a însurat bine și a avut o viață bună, chiar mondenă pe alocuri.
Și Lupu? A scăpat de moarte la mustață, dar și de premiu, iar când a fost întrebat de organizatori ce-a fost în capul lui, a spus că voia banii ăia ca să-și cumpere un car cu boi. Impresionați, abonații ziarelor au făcut o colectă publică, au strâns suma, Lupu și-a cumpărat carul cu boi, s-a întors în satul lui și a ieșit din istorie.
În septembrie 1983, eu zăceam cu febră în camera cea bună a apartamentului din Berceni al părinților mei și mă uitam pe peretele din față. Acolo spânzura o fotografie jenantă, încadrată într-o ramă albă, lată, care să-i confere caracterul de tablou. În „tablou” eu vedeam o căruță trasă de două vaci. În creierul meu de copil, ars de febră, curgeau lent câteva gânduri, nu multe: de ce ar picta cineva o căruță trasă de vaci? De ce și-ar atârna cineva pe perete (părinții mei, în situația concretă) niște vaci înjugate la căruță? Care este sensul, adică… de ce? La mine la țară (satul Ghijasa de Sus, de pe Valea Hârtibaciului), stratificarea socială era clară: cei mai bogați oameni aveau cai. Președintele CAP-ului, primarul și pădurarul, atât. Oamenii gospodari aveau bivolițe pe care le foloseau și ca animale de tracțiune, iar oamenii săraci aveau vaci (cu același rol dublu: dădeau și lapte, trăgeau și căruța). Cei mai săraci decât săracii nu aveau decât capre, să aibă lapte pentru copii, iar cei care nu aveau nici măcar capre se duceau la oraș, la Sibiu, și se făceau comuniști. Așa mergeau lucrurile în epocă. Și atunci, de ce? De ce să pui pe perete poza cu tabloul unui om sărac, care n-avea nici măcar bani de bivolițe, darămite de cai?
În septembrie 2023, când mi-a venit pentru prima oară ideea acestui text, am căutat să aflu câte Care cu Boi a pictat Grigorescu. Spre surpriza mea, se știe că nu se știe, că nimeni nu știe: o sută? Două? Trei? Din atelierul lui (devenit, am impresia, o fabrică de Care cu Boi) au ieșit cam prea multe pânze asemănătoare; Grigorescu s-a auto-plagiat masiv spre sfârșitul vieții din motive financiare și din cauza cererii uriașe din partea „familiilor bune”. Picta aproape automat, pe bandă rulantă, reluând obsesiv tema Carului cu Boi, dar nu putea satisface cererea, așa destui contemporani (pictori din epocă, unii chiar cunoscuți) au imitat stilul maestrului pentru că piața le cerea disperată. Însă cumpărătorii erau obsedați ca pânza să aibă celebra semnătură cu roșu a lui Grigorescu (care devenise un veritabil brand de lux), iar această fetișizare a dus la explozia falsurilor de după 1907 (anul răscoalei țărănești, dar și al morții maestrului): escrocii puneau semnătura lui pe orice pânză cu boi făcută de un anonim. Nu conta. Cumpărătorii se năpusteau, ca „maratoniștii” din 1883 sau ca părinții mei, mutați de la Ghijasa în Berceni.
De ce voia Lupu un car cu boi? Ce spera să facă el cu atelajul? Întreb. Ce sperau să obțină părinții mei cu „tabloul” lor, copia unei copii după o copie? Întreb. De ce au cumpărat românii tot ce ieșea pe piață pe post de Car cu Boi, fie din atelierul lui Grigorescu, fie de la escroci? Întreb. Ce era cu toți acești oameni? Iubeau boii?
Las întrebarea deschisă, iar acum spun ce știu de aici, din Belgia. Ca forță de tracțiune animală, boul a fost înlocuit de cal încă înainte de Renaștere, în vestul Europei (cam între secolele 10 și 13); calul a purtat în spate întreaga producție, până la industrializare (motorul cu aburi, cărbunele). Nu boul, nu vaca, nu bivolița. Mașinile pe care le conduceți, electrice sau nu, au cai-putere, nu vaci-putere sau boi-putere. În estul Europei a fost altă poveste, iar de la boi s-a trecut direct la căi ferate și apoi la motoarele cu ardere internă. De ce n-au avut și esticii cai de tracțiune, așa ca vesticii? Dintr-o mulțime de motive (nu le înșir aici, chiar dacă le-am aflat în cursul documentării), dar și pentru că boii se puteau mânca, iar caii nu: românii, de pildă, nu consumă carne de cal. Mie-mi place, eu mănânc, e OK.
Vreau să spun că partea mai puțin norocoasă a Europei a sărit o etapă, așa cum li s-a întâmplat și altora: Africa Neagră, de pildă, nu a avut Epoca de Bronz. Africanii subsaharieni au trecut de la uneltele de piatră direct la cele de fier, fără să treacă prin cele de bronz. Se mai pot găsi exemple, dar mă opresc aici.
De ce e România altfel, s-a tot întrebat în spațiul public. Adică de ce nu e la nivelul Franței, că asta e problema reală (nimeni nu s-a referit la „De ce este România altfel decât Ciadul?” de pildă!). După umila mea părere, România anului 2026 este foarte, foarte sus, în comparație atât cu punctul de plecare (oricare ar fi acela), cât și cu ce-ar fi putut să fie, dacă nu avea noroc cu carul. Cu carul, nu cu boii…
Pentru o țară care a sărit complet revoluția agricolă a calului, România stă grozav de bine. Dar, ca orice parvenită, și România ar vrea să fie tratată drept o rudă europeană de viță veche, ceea ce nu este. Iar românii sunt îmbibați de parvenitismul societății lor (și eu la fel! Și eu vreau să par altceva decât ceea ce sunt): Lupu din Vlașca moare alergând după un car cu boi, cocalarul cu BMW se face de râs pe Facebook în toată Spania, maramureșenii își construiesc namilele lor de case goale muncind până la moarte pe șantiere, iar părinții mei, săracii, voiau să pară și ei bucureșteni, oameni de la oraș, cu apucături de orășeni (nu le-aveau).
Ultima întrebare: merită? Merită să ne străduim să părem ceea ce nu suntem?
Superb, excelent, fabulos, … ! Felicitari Mihai Buzea !
Cred că aș putea să protestez în numele bunicului meu Fănică Leu și ba și al cumnatului celuilalt bunic, „nea Dreiu” Ștefănache, ambii fabricanți de căruțe din Mârșani (căruțe, deci cu cai, nu cu boi) . Dar desigur nu ar fi corect, de fapt România nu a sărit etapele, doar le-a concentrat (în vremea în care ei făceau căruțe, energicul primar al Mizilului Leonida Condeescu deja trimitea telegramă primarului din Breslau cu ocazia opririi trenului de Berlin în celebra urbe prahoveană). Cred că totuși apetența pentru „carul cu boi” cuprindea în ea și o doză de nostalgie pentru o epocă deja trecută și pentru cumpărătorii tablourilor. Mulțumim pentru istorioară.
Nu stiu de unde ati scos treaba cu saritul peste epoca bronzului….A existat un imperiu pre-egiptean, numit Kush. In fine.
Ca tot stati prin Belgia; de curand au fost returnate, in Congo ori Benin parca, niste statui din bronz de o frumusete uluitoare. Sunt doar curios de unde ati cules informatia asta cu lipsa bronzului.
Cat despre ultima intrebare; in opinia mea, raspunsul e nu. Straduinta de a parea ceea ce nu esti cere consum mare de energie; energie care poate fi mai bine folosita spre „continual self improvement”🙃.
Numai bine Dom. Buzea!
O faza aflata de curand de la sursa; un coleg/amic din Rajasthan. Citez „costa mult sa te prefaci a fi sarac”, asta apropo de Mahatma Gandhi, ala care-si lua capra cu el si-n avion. Gandhi a fost o cacealma de toata frumusetea. Scoala scumpa in GB, avocat in Mozambic si in final un pseudo simbol al „struggle for freedom” al Indiei. Indira Gandhi nici nu era ruda cu el. Fiind maritata cu unu Khan pe nume (musulman), a trebuit sa-si schimbe numele sa aiba alta rezonanta asa ca la insistentele lui Nehru si acordul lui Gandhi l-a schimbat. Na staruinta….
Problema e alta: azi, românii habar-n-au cine mai sunt! După comunism și apoi după „europenizare” forțată am plonjat în naționalism, ortodoxism și manelism. Lipsa de identitate este clară, nici cu buletinul în mână nu mai știm cine suntem. Și asta nu din cauza semi-analfabetismului funcțional de peste 50%… așa e sufletul nostru…oriental și anarhic….
Carul cu boi? Ce vremuri! Măcar atunci știam cine suntem.
Europenizarea este ceva ce majoritatea intelectualilor progresisti romani si-au dorit de sute bune de ani!
Cum, de ce?
Deoarece caii consuma mai mult decat boii. Mananca mai mult, in primul rand, sunt mai pretentiosi.
Deoarece, boii duc aceeasi greutate – e adevarat, cu o viteza mult mai mica, dar fara smuncituri.
(par example, cand aducea strastrabunica mea vin din Vrancea cu butoaiele cele mari nu tocmea niciodata o caruta cu cai, ci doar cu boi – daca aducea vinul cu trenul pana la Piatra/ Roman trebuia sa-l transbordeze de doua ori cu riscurile de rigoare)
Exista o inadecvare generala, insa nu doar in cazul nostru.
Iugoslavii au fost cu mult inaintea noastra, polonezii la fel.
https://ro.wikisource.org/wiki/Balta-alb%C4%83
În sufletul nostru noi nu cunoaștem decât experiența că alții sunt mereu înaintea noastră, mereu sunt alții mai buni ca noi. Complex de inferioritate. Țară de aculturație. Noi nu creăm viitor, ne adaptăm viitorului care e mereu altul și mereu vine peste noi, iar noi mereu ne modernizăm conform cu viitorul altora care la ei e deja trecut. Există societăți în care sistemul național de învățământ nu are nicio legătură cu produsele economiei naționale. În 1990 puteai cumpăra din producția economiei românești un nou-nouț Renault 12 din 1968, botezat „Dacia 1310”. Situația era de un absurd halucinant: puteai cumpăra o mașină nouă care era de fapt mai veche cu 15 ani decât o mașină second-hand adusă din Germania. În 1995 aveam centrale termice cu un randament energetic despre care inginerul meu îmi spunea că în manualul lui scrie că nu se poate un asemenea randament. Și noi montam centrala pe perete și o porneam! Carul nostru cu boi e demult și demult ne târâm cu el prin istorie.
Atentie, faceți o mare confuzie: parvenitismul inseamna a avansa pe scara sociala prin impostura, nu prin merit!!! Acel Ionescu nu a parvenit, ci s-a ridicat pe scara sociala prin merit (câștigarea cursei, fiind si singurul finalist)!!!
Ultima întrebare: merită? Merită să ne străduim să părem ceea ce nu suntem?
Da. Sa ne straduim. Functia face organul.
Și, de fapt, existau si în Romania căruțe cu cai, in paralel cu carele cu boi!! Căruțele cu cai erau folosite mai ales de comercianți, pentru a-si trànsporta mărfurile pe distante mai lungi, fiind mai rapide. Carul cu boi era folosit cu predilectie pt. tràsportul local al mărfurilor grele. Și era folosit mai ales in zonele de deal de la poalele munților (foarte numeroase in Romania) pt. caratul mărfurilor cu greutate / volum mare, in special butoaie de vin, si mai ales fin.
Și mie îmi plac tablourile cu care cu boi, care îmi trezesc nostalgii: ca bucureștean de vreo 13-14 ani, eram trimis în vacanță de vară la Cheia, unde stăteam la o țăranca văduvă, Tita, si cea mai mare placere a mea era sa vin inapoi în sat de la culesul finului, deasupra grămezii de fin din car!!!
P.S.
Iar careless cu boi erau foarte eficiente (si folosite) mai ales – si mai importante decit transportul finului si butoanelor cu vin – la transportul lemnelor, din pădure in sat. Lemne de foc, si lemne pt. construcții. Si tot asa, cu prédilection in zonele de deal de la poalele munților, care erau foarte immaturité, oferind o abundenta de material lemnos.
Carul cu boi, deci, are o viteza mai mica, dar boii au o forta de tracțiune ma mare decit caii si vacile! Dîn toate aceste motive carele cu boi erau foarte populare si necesare în zonele subcarpatice, unde erau folosite pe distante mai scurte, insa pe drumuri mai accidentate si valurite.
P.P.S.
Dec transportul finului si al buyoaielor cu vin erau mai mult activități sezoniere, in timp ce transportul lemnelor – si al pietrei pt. constructii, era o activitate care se putea desfășura tot timpul anului. De aici necesitatea cardului cu boi, mai ales in zonele subcarpatice. Iar cine a copilărit la țară are probabil nostalgia capului cu boi (care, da, pe vremurile acelea era cam unicul mijloc de transport local), si de aici dorința de a avea un astfel de tablou…
Într-adevăr, boii cu o capacitate de tracțiune mare erau – și probabil încă mai sunt – mai accesibili decât caii de tracțiune având capacități similare.
Prin urmare, este de presupus că argumentele de eficiență economică au contat mai mult decât gustul cărnii. Dar…
Nu văd de ce ar fi acceptabile concluzii generale de tipul „așa sunt românii”.
…Nici redeschiderea discuțiilor asupra motivelor pentru care nu avem catedrale din piatră, construite înainte de anul 1000 etc.
Și, da, România stă excepțional de bine la GDP/capita, să zicem, în comparație cu Ciadul, dar se bate pentru ultimul loc în Uniunea Europeană.
Așadar, dacă stabilim drept standard de comparație statele sărace din Africa (indiferent de culorile drapelului) românii ar putea fi foarte mulțumiți.
Însă cum stabilim termenii comparațiilor? După ce criterii? Dacă vrem musai să fim caraghioși, de ce să nu ne comparăm cu Elveția? Ori cu Statele Unite, bunăoară?