De ce discursurile numite suveraniste, naționaliste sau populiste reușesc să mobilizeze segmente atât de importante ale populației, în România și în alte state europene? Și de ce reacția publică la aceste discursuri constă atât de frecvent în condamnarea lor ideologică, în locul unei încercări serioase de a explica împrejurările care le fac credibile?
O parte a dezbaterii publice pare să fi acceptat deja răspunsul: asistăm la un reviriment al extremei drepte, la o ofensivă împotriva democrației liberale și a valorilor europene. Societatea este împărțită, tot mai apăsat, între democrați și extremiști, între apărătorii ordinii actuale și adversarii ei. Această interpretare poate descrie corect anumite discursuri și intenții politice. Dar explică ea și comportamentul celor care le susțin?
Este necesar să distingem între orientarea ideologică a unei mișcări, discursul prin care aceasta mobilizează și motivațiile celor care o votează. Cele trei pot fi legate, dar nu sunt identice. Un partid cu orientări iliberale poate atrage alegători care nu urmăresc restrângerea democrației, ci sancționarea unei guvernări considerate ineficiente. A recunoaște această diferență nu înseamnă a relativiza caracterul antidemocratic al unor proiecte politice, ci a evita atribuirea automată a ideologiei liderilor întregului electorat.
Există însă și un paradox al dezbaterii actuale. Unii dintre cei mai vocali apărători ai liberalismului și ai statului de drept par să considere că invocarea acestor principii constituie deja o explicație suficientă a realității politice. Ca și cum demonstrarea superiorității normative a democrației liberale ar demonstra, prin ea însăși, și performanța politicilor produse în cadrul său.
Or, una este să aperi principiile democratice și cu totul alta să explici de ce instituțiile care funcționează în numele lor nu reușesc întotdeauna să răspundă problemelor societății. Prima este o poziție normativă legitimă. A doua presupune o analiză a rezultatelor guvernării.
Problema nu este că discursurile extremiste nu ar trebui criticate, mai ales când amenință drepturile individuale, pluralismul sau instituțiile democratice. Problema apare când această critică înlocuiește analiza condițiilor care le explică succesul.
O Europă radicalizată sau o Europă nemulțumită?
Alegerile europene din 2024 au arătat dimensiunea sprijinului pentru partide naționaliste și asociate dreptei radicale: Rassemblement National a obținut 31,37% în Franța, Fratelli d’Italia 28,75% în Italia, iar PiS și Konfederacja au cumulat 48,24% în Polonia. În România, AUR, SOS România și POT au obținut împreună aproximativ 31,8% la alegerile parlamentare din decembrie 2024.
Să privim însă dincolo de etichetele ideologice. În 2024, rata deprivării materiale și sociale severe era de 17,2% în România, dar de numai 2,3% în Polonia, 4,6% în Italia și 6,6% în Franța, potrivit Eurostat. Prin urmare, nu putem explica ascensiunea acestor partide printr-o simplă relație între sărăcie și radicalizare.
Mai mult, în aprilie 2026, după 16 ani de guvernare Fidesz, Viktor Orbán a fost înfrânt de partidul proeuropean TISZA, care a obținut 53,18% din voturile pe liste.
În Serbia, alegerile parlamentare din octombrie 2026 au adus victoria mișcării susținute de studenți împotriva formațiunii conduse de Aleksandar Vučić. Lista studențească a obținut 53,7% din voturi. Victoria a fost salutată de liderii europeni și interpretată ca o oportunitate pentru apropierea Serbiei de Uniunea Europeană.
Dar cât din această victorie reprezintă o adeziune ideologică la proiectul european și cât reprezintă respingerea corupției, a controlului politic asupra instituțiilor și a unei guvernări considerate inacceptabile? Mișcarea studențească a pus accentul tocmai pe aceste probleme, evitând poziționări categorice asupra unor teme geopolitice controversate.
Exemplele sunt diferite, dar ridică o întrebare comună: în ce măsură transformările electorale reflectă schimbări ale convingerilor ideologice și în ce măsură exprimă pierderea încrederii în capacitatea guvernării de a răspunde problemelor colective? Cele două explicații nu se exclud, însă distincția dintre ele este indispensabilă pentru înțelegerea fenomenului.
Această perspectivă este compatibilă cu explicații deja prezente în literatura academică, care leagă ascensiunea populismului de insecuritatea economică, pierderea statutului social, reacțiile culturale și neîncrederea instituțională.[1]
Orientarea politică a nemulțumirii depinde de cine reușește să o mobilizeze și de alternativele disponibile. Într-un stat, aceasta poate alimenta un partid naționalist; în altul, poate duce la victoria unei mișcări proeuropene. A interpreta ambele rezultate exclusiv prin opoziția dintre două tabere ideologice înseamnă a pierde din vedere tocmai ceea ce ar putea avea în comun.
Lecția incomodă a istoriei
O asemenea interpretare ridică inevitabil întrebarea dacă nu cumva asistăm la repetarea unor fenomene cunoscute din prima jumătate a secolului XX.
Republica de la Weimar oferă un exemplu dramatic. Partidul Național-Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP) obținea doar 2,6% din voturi în 1928. După declanșarea Marii Crize Economice, a ajuns la 18,3% în 1930 și 37,3% în iulie 1932. Ar fi însă o simplificare să explicăm ascensiunea nazismului exclusiv prin forța propagandei sau prin slăbiciunea abstractă a instituțiilor democratice.
Germania traversa o criză economică și socială profundă. Politicile deflaționiste ale guvernului Brüning, reducerile cheltuielilor publice și dificultatea formării unor majorități parlamentare au agravat tensiunile. Guvernarea prin decrete prezidențiale, permisă de articolul 48 al Constituției, a devenit treptat un substitut al mecanismelor parlamentare obișnuite.
În asemenea condiții, ce înseamnă, de fapt, slăbiciunea instituțiilor? Doar incapacitatea lor de a rezista atacurilor extremiste? Sau și incapacitatea de a produce răspunsuri credibile la problemele care făceau extremismul atractiv?
Desigur, nazismul nu a reprezentat doar o reacție la eșecurile guvernării. A fost o mișcare cu un proiect explicit antidemocratic, rasist și antisemit, care a utilizat violența și a urmărit distrugerea pluralismului. Hitler nu a ajuns la putere în mod inevitabil: NSDAP a pierdut voturi în noiembrie 1932, iar numirea sa drept cancelar în ianuarie 1933 a rezultat și din calculele unor elite conservatoare.
Tocmai această distincție este importantă. Crizele sociale și instituționale pot crea condiții favorabile radicalizării, dar nu determină singure forma ideologică a răspunsului. Între nemulțumirea societății și instaurarea dictaturii intervin actori, decizii și proiecte politice concrete.
România interbelică oferă o altă ilustrare. Mișcarea Legionară și regimul autoritar instaurat de Carol al II-lea în 1938 au reprezentat alternative antagonice la ordinea politică existentă. Prima promova o transformare naționalistă radicală, antisemită și violentă; al doilea a urmărit concentrarea puterii în jurul monarhiei, eliminând pluralismul politic. Ambele au promis depășirea disfuncționalităților sistemului existent, dar au înlocuit competiția democratică prin formule autoritare.
Aceste experiențe demonstrează că promisiunea schimbării unei ordini politice nu garantează nici legitimitatea mijloacelor, nici calitatea rezultatelor. Dar obligă și la o precizare conceptuală. Naționalismul însuși oferă un exemplu al dificultății de a interpreta fenomene politice din epoci diferite prin aceleași categorii ideologice.
În secolul al XIX-lea, mișcările naționale europene au avut orientări diferite, de la liberalismul emancipator al unor revoluționari de la 1848 la conservatorismul proiectelor de unificare statală. Naționalismul nu a fost atunci, după cum nu este nici astăzi, sinonim cu extremismul. El poate fundamenta revendicări democratice de autodeterminare, dar poate alimenta și proiecte etnice exclusiviste sau autoritare.[2]
Prin urmare, nu revendicarea națiunii sau a suveranității constituie, în sine, criteriul extremismului, ci raportarea actorilor politici la pluralism, drepturi, egalitatea politică și limitele exercitării puterii. Naționalismul, suveranismul, populismul și extrema dreaptă nu sunt noțiuni interschimbabile.
A aplica aceeași etichetă tuturor acestor fenomene înseamnă a pierde tocmai diferențele istorice și instituționale care ar trebui explicate.
Comparația cu perioada interbelică rămâne relevantă ca avertisment asupra riscurilor politice ale crizelor de încredere. Dar nu dovedește că societățile contemporane reproduc aceleași condiții și nici că toate mișcările radicale de astăzi urmăresc proiecte similare nazismului sau legionarismului.
Poate că reflexul de a interpreta prezentul exclusiv prin categoriile marilor confruntări ideologice ale secolului trecut ne împiedică să identificăm tocmai ceea ce este nou.
Discursul politic nu trebuie confundat cu rezultatele politicilor publice
Cazul României este relevant printr-o contradicție aparentă. Între 2007 și 2024, PIB-ul pe locuitor, raportat la media Uniunii Europene în standarde ale puterii de cumpărare, a crescut de la aproximativ 44% la 78%. Un progres economic incontestabil. Cu toate acestea, în 2025, 27,4% din populație continua să se afle în risc de sărăcie sau excluziune socială, comparativ cu 20,9% în Uniunea Europeană. În 2024, România avea o rată a părăsirii timpurii a educației de 16,8%, față de 9,4% în UE. La evaluarea PISA 2022, aproape jumătate dintre elevii români nu atingeau nivelul minim de competență la matematică.
Aderarea la Uniunea Europeană a creat oportunități extraordinare de dezvoltare, dar nu a eliminat disfuncționalitățile politicilor publice. Nici nu putea garanta acest lucru. Apartenența la o ordine politică și economică nu substituie capacitatea instituțiilor naționale de a produce rezultate. Pentru cetățean, performanța guvernării nu este o medie statistică. Ea se reflectă în calitatea educației, în accesul la servicii medicale, în oportunitățile economice și în capacitatea instituțiilor de a-i rezolva problemele.
Aceste cifre nu demonstrează că sărăcia produce vot suveranist. Dar arată că există probleme suficient de serioase pentru ca nemulțumirea față de guvernare să nu fie tratată exclusiv drept rezultatul manipulării politice. Aici apare și o limită a discursului care pretinde să apere democrația exclusiv prin reafirmarea virtuților sale. Statul de drept este indispensabil, dar nu reprezintă un indicator al calității educației, al accesului la servicii medicale sau al eficienței administrației. El stabilește condiții esențiale pentru exercitarea legitimă a puterii, fără să garanteze automat succesul politicilor publice.
Este, desigur, confortabil să demonstrezi încă o dată că democrația este preferabilă autoritarismului. Mai dificil este să explici de ce, în condițiile unei ordini democratice, anumite probleme persistă după decenii de reforme și alternanțe guvernamentale. Prima demonstrație poate fi câștigată prin argumente normative. A doua necesită date, evaluări și asumarea responsabilității pentru rezultate.
Putem imagina chiar un discurs care atribuie problemele societății unui amestec extraterestru în actul guvernării. Ar fi simplu să demonstrăm absurditatea explicației. Dar aceasta nu ar rezolva niciuna dintre problemele pentru care oamenii au ajuns să o considere credibilă.
A combate o explicație falsă nu înseamnă a elimina problema reală pe care aceasta pretinde că o explică.
Schimbarea politicilor sau schimbarea ordinii politicilor publice?
Cred că aici trebuie introdusă o distincție importantă: cea dintre schimbarea politicilor publice și schimbarea ordinii în care acestea sunt produse.
Guvernele modifică permanent programe, reglementări, alocări de resurse și priorități. Partidele alternează la putere, anunță reforme și promit rezultate diferite. Dar toate acestea pot avea loc în interiorul unor mecanisme instituționale și politice relativ stabile.
Ce se întâmplă însă când nemulțumirea nu mai privește doar o anumită politică, ci însăși capacitatea sistemului de a produce soluții?
În asemenea condiții, schimbările succesive ale guvernelor sau ajustările politicilor existente pot deveni insuficiente. Cererea socială se poate îndrepta către o schimbare mai profundă a ordinii în care problemele colective sunt definite și abordate. Această posibilitate are puncte de contact cu cercetările privind schimbarea paradigmelor de politică publică și persistența aranjamentelor instituționale, chiar și atunci când acestea întâmpină dificultăți de adaptare.[3]
Privit astfel, succesul discursului suveranist poate fi interpretat și ca expresia unei cereri de schimbare pe care actorii politici tradiționali nu mai reușesc să o satisfacă. Nu pentru că suveraniștii ar avea neapărat soluții mai bune, ci pentru că promit o ruptură. Iar această cerere nu este, în sine, nici de dreapta, nici de stânga. Sărăcia, calitatea serviciilor publice, inegalitățile sau precaritatea economică nu sunt probleme cu apartenență ideologică. Faptul că dreapta radicală reușește uneori să le capitalizeze poate spune la fel de mult despre incapacitatea celorlalți actori de a oferi alternative credibile.
O lume schimbată, un discurs politic rămas în urmă
Societățile contemporane s-au transformat radical. Globalizarea, digitalizarea, modificarea relațiilor economice și sociale și, mai recent, inteligența artificială au schimbat condițiile în care oamenii pot produce, distribui și utiliza informația, își pot agrega interesele și își pot coordona acțiunile.
Nu este lipsit de semnificație faptul că dezvoltarea accelerată a inteligenței artificiale coincide cu această perioadă de contestare a mecanismelor tradiționale de guvernare. AI nu reprezintă un răspuns automat la problemele democrației, dar creează posibilități noi de analiză, coordonare și organizare a acțiunii colective.
Cu toate acestea, o parte importantă a discursului politic continuă să interpreteze conflictele actuale prin categorii ideologice consacrate în secolele XIX și XX. Dreapta și stânga, liberalismul și conservatorismul, progresismul și naționalismul rămân principalele repere ale competiției politice, deși problemele contemporane depășesc adesea aceste delimitări.
Există aici o anumită ironie: într-o lume în care tehnologia transformă radical capacitatea oamenilor de a comunica, de a coopera și de a lua decizii, o parte dintre cei care se revendică de la modernitate continuă să explice conflictele politice prin aceleași opoziții doctrinare care au organizat dezbaterile secolului trecut. Uneori, modernitatea pare să fie apărată mai ales prin fidelitatea față de propriul său trecut intelectual.
Poate că ar trebui reconsiderat chiar modul în care discutăm despre politici publice. Nu doar ca intervenții guvernamentale, ci și ca forme de organizare a acțiunii colective, prin care problemele unor grupuri sunt identificate, interesele sunt agregate, resursele mobilizate și rezultatele urmărite. Literatura despre guvernarea policentrică oferă deja argumente pentru înțelegerea acțiunii colective dincolo de opoziția convențională dintre stat și piață.[4]
De ce am continua să presupunem că problemele colective trebuie identificate, formulate și rezolvate predominant prin mecanisme instituționale dezvoltate în condiții istorice atât de diferite de cele actuale?
Întrebarea nu presupune abandonarea statului sau a democrației reprezentative. Dar sugerează că schimbarea ordinii guvernării ar putea deveni o problemă mai importantă decât simpla înlocuire a unor politici sau a unor lideri.
De la competiția ideologiilor la competiția soluțiilor
Cum ar arăta o asemenea schimbare a discursului politic? Dezbaterea ar trebui să pornească de la probleme demonstrabile, nu de la identități ideologice prestabilite. Nu „cine este de dreapta?” sau „cine este progresist?”, ci „ce problemă trebuie rezolvată?”, „prin ce acțiuni?”, „cu ce resurse?”, „cine suportă costurile?” și „ce rezultate pot fi demonstrate?”.
O politică publică nu este bună pentru că este liberală, conservatoare sau social-democrată. Este bună în măsura în care produce rezultate verificabile, în raport cu obiective legitime și costuri acceptabile. Aceasta nu înseamnă eliminarea conflictului politic în favoarea tehnocrației. Alegerea obiectivelor și distribuirea resurselor vor presupune întotdeauna conflicte de valori și interese. Dar asemenea conflicte pot fi discutate mai riguros, distingând între preferințe, instrumente și rezultate.
Problema este că mecanismele actuale de competiție politică pot recompensa mai degrabă mobilizarea identitară și polarizarea decât formularea unor soluții complexe, ale căror rezultate apar uneori după încheierea unui ciclu electoral. Iar dacă dificultatea privește însăși ordinea în care politicile sunt produse, capacitatea actorilor existenți de a o transforma poate fi limitată de mecanismele în care funcționează. Schimbarea guvernului nu garantează schimbarea guvernării. După cum nici promisiunea unei rupturi radicale nu garantează capacitatea de a produce rezultate diferite. Aici se află una dintre cele mai importante provocări pentru democrațiile contemporane.
De ce acum?
Poate că ascensiunea discursurilor radicale nu reprezintă numai revenirea unor ideologii vechi, ci și simptomul unei nepotriviri tot mai pronunțate între așteptările societății și capacitatea instituțiilor de a organiza acțiuni colective și de a produce rezultate.
Istoria ne arată cât de periculoasă poate deveni această nepotrivire atunci când este exploatată de actori care urmăresc distrugerea pluralismului și concentrarea autorității. Dar istoria nu ne obligă să interpretăm toate formele contemporane de contestare drept repetări ale fascismului interbelic.
Este o ipoteză care trebuie cercetată, nu o concluzie demonstrată. Simpla etichetare a fenomenului drept „reviriment al extremei drepte” nu reprezintă o asemenea cercetare. Este o clasificare politică, nu o explicație suficientă a cauzelor.
Există riscuri reale asociate discursurilor radicale, iar apărarea pluralismului, a drepturilor fundamentale și a instituțiilor democratice rămâne indispensabilă. Dar apărarea democrației nu trebuie confundată cu apărarea performanței celor care guvernează în numele ei.
O ordine politică poate fi democratică și legitimă, fără ca toate politicile produse în cadrul ei să fie eficiente. Contestarea rezultatelor guvernării nu este, în sine, o contestare a democrației.
S-ar putea ca marea șansă a discursurilor radicale să nu fie forța ideilor pe care le promovează, ci faptul că adversarii lor continuă să apere o ordine a guvernării ale cărei limite refuză să le discute.
În loc să împărțim societatea între democrați și extremiști, poate ar trebui să începem prin a distinge între problemele reale, explicațiile care le sunt atribuite și capacitatea efectivă de a le rezolva.
Democrația nu va fi apărată durabil doar prin combaterea discursurilor care o contestă, ci și prin transformarea capacității sale de a organiza acțiuni colective și de a produce rezultate pentru societate.
Iar aceasta este o provocare pe care niciuna dintre ideologiile tradiționale nu o poate rezolva doar prin proclamarea propriei superiorități.
Note și referințe
[1] Populism, insecuritate și statut social. Dani Rodrik (2018), „Populism and the Economics of Globalization”, Journal of International Business Policy, 1, 12–33; Pippa Norris și Ronald Inglehart (2019), Cultural Backlash, Cambridge University Press; Noam Gidron și Peter A. Hall (2017), „The Politics of Social Status”, The British Journal of Sociology, 68(S1), S57–S84.
[2] Naționalism și clasificări ideologice. John Breuilly (2013), „Nationalism and National Unification in Nineteenth-Century Europe”, în The Oxford Handbook of the History of Nationalism, Oxford University Press; Cas Mudde (2007), Populist Radical Right Parties in Europe, Cambridge University Press. Aceste lucrări permit distingerea între naționalismul istoric, dreapta radicală populistă și formele explicit antidemocratice ale extremei drepte.
[3] Schimbarea și persistența instituțională. Peter A. Hall (1993), „Policy Paradigms, Social Learning, and the State”, Comparative Politics, 25(3), 275–296; Paul Pierson (2000), „Increasing Returns, Path Dependence, and the Study of Politics”, American Political Science Review, 94(2), 251–267.
[4] Acțiunea colectivă și guvernarea policentrică. Elinor Ostrom (2010), „Beyond Markets and States: Polycentric Governance of Complex Economic Systems”, American Economic Review, 100(3), 641–672.
Surse istorice și statistice:
Deutscher Bundestag, documentația privind alegerile din Republica de la Weimar și criza democratică din 1930–1933;
United States Holocaust Memorial Museum, materiale privind nazismul și România interbelică;
Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”;
Eurostat, indicatorii privind sărăcia, excluziunea socială și deprivarea materială și socială severă;
Comisia Europeană, Education and Training Monitor; OECD, PISA 2022;
Parlamentul European, rezultatele alegerilor europene din 2024; autoritățile electorale din Ungaria, 2026;
House of Commons Library, Serbia under Vučić and the 2026 parliamentary election, 30 octombrie 2026.
Voi repeta ce am mai spus: trăim în Revoluția Tehnologică a Erei Informaționale. De aceea nu trebuie să facem o analiză comparativă cu trecutul/Istoria, analiza inductivă este inutilă. Asistăm la crearea unei Lumi noi, fără comparație cu cea ce a fost în Istorie.
Întreaga Lume va fi schimbată fundamental, în toate domeniile, inclusiv individual, social și politic.
Mi-este imposibil să anticipez sensul evoluției/involuției Omenirii.
De aceea, mi-e frică.
„De ce discursurile numite suveraniste, naționaliste sau populiste reușesc să mobilizeze segmente atât de importante ale populației, în România și în alte state europene?”
Compararea României cu alte state europene este improprie.
„Suveraniștii” din România sunt un grup de șarlatani (spre exemplu, unul ceva mai important dintre ei este cercetat în prezent în stare de arest pentru șarlatanie/înșelăciune de tip „Prințul nigerian”), care se pun în serviciul celor de la care pot obține mai multe foloase.
Ei au fost organizați politic de către partidele „mainstream” cu ajutorul Serviciilor pe model PRM – CV Tudor, conform Strategiei Hrebenciuc.
Astfel, la recentele alegeri PSD (cea mai reprezentativă marionetă a cleptocrației) le-a dat voturi, iar PNL le-a finanțat campania online.
De ce reușesc să mobilizeze segmente atât de importante ale populației în România?
Pentru că beneficiază de susținerea cleptocrației, după cum am arătat, iar aceasta dispune de toate resursele statului, de la cele bugetare, la controlul Justiției, Serviciilor, administrației publice etc.
Iar mass-media îi sunt servile în imensă majoritate.
Manipularea bine făcută este întotdeauna eficientă.
Depinde doar de suma investită.
Astfel, la recentele alegeri prezidențiale era cât pe ce să fie ales în România președinte o persoană despre care cu două-trei luni în urmă puțini auziseră. Un șarlatan „suveranist”.
Apropo,
Raportul privind anularea alegerilor prezidențiale promis de președintele României, domnia-sa însuși ales ca rezultat fructuos al Strategiei Hrebenciuc, NU va fi probabil publicat niciodată!
Și eu cred că în România SS+Justiția intervin nepermis de mult în politică. Ca părere, AUR este creația SRI, CG este creația SIE, guvernul PSDan este creația SS+Justiție, Justiția atacă predilect Opoziția, etc. Totul pare cum că Statul a acaparat Politica pentru a-și apăra propriile interese. Asta nu mai înseamnă Democrație. Dar poate căderea lui Trump va forța Statul să accepte Democrația.
Invit cititorii să vadă și articolul subsemnatului de la adresa: https://www.contributors.ro/suveranitatea-economica-intre-sloganuri-si-realitati/
Am citit acel articol, l-am recitit si ma opresc doar la introducerea de mai jos , citata:
„….În discursurile unor politicieni și în scrierile unor jurnaliști și economiști români, este prezent adesea sloganul suveranității economice. Concepția economică exprimată de această sintagmă se inspiră, evident, din modelul xenofob-autarhic al economiei comuniste, însă amintește, de asemenea, de politica „prin noi înșine” aplicată în perioada interbelică…”
Voi demonstra (curind), ca ideea/clasificarea/viziunea de mai sus, este prin ea insasi „extremista” !
Lumea astazi e mult mai complexa decit viziunea exprimata: suveranitatea in sine, in diverse forme si domenii, poate coexista foarte bine in „globalizare” si chiar in economie de piata….trebuie gasit echilibrul in interesul propriu
Sigur ca nivelul de trai a scazut in toata lumea (si in Europa in particular), dar daca ne uitam la cauze vedem ca sunt obiective. Europa a ales sa sponsorizeze Ucraina in razboiul de aparare, iar asta inseamna niste costuri. Alte costuri sunt generate de razboaiele din Orientul Mijlociu, de evolutia tehnologiei AI, samd. Sunt costuri care nu pot fi evitate prin simpla vointa a guvernantilor. Ce sa faca? Sa cedeze in fata unor dictatori? Sa scada pretul la benzina din condei ca in Venezuela? Sa contruiasca o infrastructura noua peste noapte? In materie de economie nu exista solutii magice.
In plus, in societatile capitaliste divizarea intre cei care castiga si cei care pierd este inevitabila. Nici natura nu functioneaza altfel, mananci sau esti mancat. Asa ca se formeaza un cerc vicios, un fenomen alimentat de cei defavorizati si speculat de cei lipsiti de scrupule. Acest cerc e dificil de rupt, stim deja ca ajutorul pentru cei defavorizati functioneaza pana la un punct (dupa care devine un stimulent), iar de speculanti si ipocriti nu ducem lipsa (pana la urma e natura umana).
Aceste fenomene nu au intotdeauna cauze obiective, ne place sau nu, cam acesta este modul in care societatea va functiona pe viitor. In unele tari deja s-a ajuns la al treilea val de partide „anti-sistem”; reteta identica, „rezultate” identice (nici nu puteau sa apara, n-aveau de unde). Intrebarea care se pune e de cate iteratii va fi nevoie pentru a invata ca nu exista solutii magice? Dar oare se va intampla vreodata? Cum se poate adapta societatea unui asemenea nivel de demagogie? La cate astfel de oscilatii (din ce in ce mai radicale si mai dese) poate rezista o societate democratica? Reglementarea si interdictia nu sunt solutii. La prima vedere educatia ar fi, dar in realiate intre educatie si „entertainment” varianta a doua are intotdeauna castig de cauza, deci slabe sperante (nu mai vorbim de faptul ca e nevoie de generatii pentru a vedea rezultate). Daca nu se vor gasi solutii rapid, democratia va fi pusa la grea incercare.
@nnm _ „Sigur ca nivelul de trai a scazut in toata lumea (si in Europa in particular), dar daca ne uitam la cauze vedem ca sunt obiective. Europa a ales sa sponsorizeze Ucraina in razboiul de aparare, iar asta inseamna niste costuri. Alte costuri sunt generate de razboaiele din Orientul Mijlociu, de evolutia tehnologiei AI, samd. Sunt costuri care nu pot fi evitate prin simpla vointa a guvernantilor. Ce sa faca? Sa cedeze in fata unor dictatori? Sa scada pretul la benzina din condei…”
Nu sunt sigur că nivelul de trai a scăzut în toată lumea, dar sunt dispus să accept că în unele state nu a crescut conform așteptărilor.
În ceea ce privește obiectivitatea cauzelor, respectiv, creșterea prețurilor la energie, am dubii asupra obiectivității cauzelor, mai ales atunci când sunt indicate, drept una dintre acestea, „războaiele din Orientul Mijlociu”.
Blocarea accesului la unele surse de energie ca urmare a atacării Iranului de către Israel este cu siguranță de natură subiectivă atâta vreme cât armele nucleare ale acestuia nu au fost găsite, iar șeful guvernului extremist este dispus să facă orice – inclusiv să declanșeze un război – indiferent de consecințele pe plan mondial, doar pentru a nu ajunge în penitenciar.
Ba, eu chiar cred că cei afectați de scumpirea energiei din cauza blocării Strâmtorii Ormuz sunt îndreptățiți să solicite despăgubiri celor responsabili.
Da, aceasta este cauza prima a diferitelor esecuri in statele democratice, anume criza guvernarii. Dar faptul ca suveranistii se folosesc de alte argumente decat cel economic si administrativ in discursul lor, ii plaseaza in aceasi tabara cu ceilalti incapabili, atata tot ca spre deosebire de acestia introduc ca si cauza democratia si pluralismul ce s-ar cere abolite. Si cu cat criza e perceputa mai acut de un votant al lor, cu atat povestea lor este mai usor acceptata. Problema se pune cum ordinea democratica si pluralista trebuie completata ca sa rezolve problemele timpului si sa imbunatateasca rezultatele guvernarii. Ceva lipseste. Raspunsul ca dorinta elitelor de a inregistra si un succes la nivel national nu numai al lor individual sau de grup nu poate satisface, chiar daca in cazul marilor actori ar parea singura explicatie pentru succes sau esec.
Atâta vorbărie pentru un fenomen natural arhicunoscut, doar pentru ca unii să poată fi diabolizați. E vorba despre principiul acțiunii și reacțiunii, cunoscut și ca al treilea principiu al dinamicii, sau a treia lege a lui Newton.
Mișcările suveraniste sunt reacțiuni naturale de apărare, de conservare ale unor triburi care se simt în pericol. Acum, pentru că acum sunt atacate de globaliști.
Barbarii sint lasati cu buna stiinta sa ocupe cetatea chiar de catre „ELITELE” 🤮🤮🤮cetatii…
Pentru că populismul este reacția la neoliberalism.
Buna întrebare: de ce acum? It is the economy stupid, ar fi zis Bill Clinton.
Cauza stării de nemulțumire din Europa este creșterea economică foarte slaba din majoritatea tarilor europene, Europa a intrat in etapa brejnevista a stagnării.
Când economia nu creste nu mai este loc de o redistribuire a veniturilor către cei defavorizați, se ia de la cei care mai produc cate ceva si se taie acolo unde cetățeanul nu iese imediat in strada. Social democrația a murit in Europa. A fost înlocuita de extremismul de centru, de grand coaliții, iar protestele anti sistem sunt mișcări anti grand coaliții. Grand coalitii sunt de fapt ceea ce un analist politic german numea instaurarea unui „perpetual government”.
By the way, care este in opinia autorului definiția extremismului? De ce nu este La France insoumise un partid extremist, când LFI nu condamna acțiunile stradale violente, si de ce este RN este extremist? De ce populația sărăcita si chiar o parte a clasei mijlocii votează cu RN? A ieșit RN din cadrul legal al Franței? Nu cumva președintele Macron încalcă constituția numind prim miniștri din partide care au maximum 10% din voturi?
Ca veni vorba de încălcarea Constituției, este Platforma cetățeneasca a lui Tusk un partid extremist? Tusk tocmai a încercat un fel de lovitură de stat ocupând cu forța Curtea Constituționala in timpul când președintele statului era in străinătate. Președintele s-a întors imediat si partizanii lui Tusk au încercat sa-l oprească sa intre la Curtea Constituționala, bineînțeles sub ochii politiei. Ba mai mult o judecătoare a curții (numita de Tusk) li s-a asociat. Doamna in cauză l-a demis ilegal pe președintele Curtii si i-a luat locul! Umbla zvonuri ca președintele a contemplat sa aducă armata împotriva politiei.
De notat ca si in Polonia Tusk conduce o grand coalitie. Trebuie recunoscut ca PiS (partidul președintelui, cel mai mare partid al Poloniei) a numit in guvernarea anterioară la Curtea Constituționala numai judecători conservatori, dar așa au făcut-o si progresiștii lui Tusk înainte. Diferența este ca acum Tusk nu vrea sa mai respecte regulile (e drept nu prea corecte) ale Constituției. Când Curțile Constituționale sunt făcute sa fie compuse prin desemnarea judecătorilor de partidele aflate temporar la putere ele nu mai pot fi independente.
Vă mulțumesc pentru comentariu. Cred că observația privind stagnarea economică și mai ales cea despre marile coaliții ating o problemă importantă. Când alternanța politică nu mai produce alternative credibile de guvernare, este firesc să ne întrebăm dacă nemulțumirea nu privește mai mult decât performanța unui anumit partid. Totuși, creșterea economică modestă nu explică singură fenomenul, iar redistribuirea nu devine imposibilă în absența creșterii. Contează și cum sunt concepute politicile, cine suportă costurile și ce rezultate produc.
În privința Franței și Poloniei, nu pretind că sunt un specialist care ar fi urmărit suficient de atent fiecare episod pentru a mă pronunța asupra conduitei partidelor implicate. Principiile statului de drept trebuie, evident, aplicate consecvent, indiferent cine guvernează. Dar nu aș confunda clasificarea ideologică a unui partid cu evaluarea legalității acțiunilor sale.
Cred însă că tocmai aici apare o dificultate a dezbaterii noastre. Discutăm iarăși despre cine este cu adevărat extremist, cine este liberal și cine respectă mai bine valorile democratice. Întrebări legitime, dar care riscă să ne readucă la aceeași confruntare ideologică.
Pe mine mă interesează mai ales de ce, după atâtea alternanțe politice și reforme, anumite probleme persistă și de ce tot mai mulți cetățeni nu mai cred în capacitatea mecanismelor existente de a le rezolva. Suntem obișnuiți să considerăm că dezbaterea ideologică este fundamentală, iar politicile publice reprezintă doar consecințele ei practice. Poate că asistăm tocmai la inversarea acestui raport. Nemulțumirea electoratului pare să exprime tot mai mult o cerere de rezultate concrete, la care politicienii continuă să răspundă prin discursuri și poziționări ideologice din ce în ce mai puțin convingătoare.
Într-o lume care se schimbă accelerat, s-ar putea să avem nevoie de mai puține exerciții de interpretare a discursurilor politice și de mai multă atenție acordată problemelor, soluțiilor și rezultatelor. Nu pentru că valorile sau ideologiile ar deveni irelevante, ci pentru că simpla lor invocare nu mai pare suficientă.
Poate că adaptarea la această nouă cerere a societății ar fi mai utilă decât retragerea, încă o dată, pe meterezele familiare ale confruntării ideologice. Poate că, în loc să stabilim cine deține interpretarea corectă a democrației, ar merita să examinăm mai riguros ce rezultate produce guvernarea exercitată în numele ei. Nu cred că această întrebare este nici de stânga, nici de dreapta.
Atât articolul d-lui Cerna cât și comentariile (inclusiv al meu) redau numai o stare de fapt. De curând și secretarul de stat Marc Rubio a vorbit despre ideea greșită ce a dominat că ajunge sa localizezi producția numai după cost (adică costul imediat). La fel se găsesc documentare despre cum in SUA producția de nave este complet depășită (apelarea la firme sud-coreene că sa preia producție în SUA arata ca o încercare de reanimare a unui mort clinic in condițiile in care carentele de capital, expertiză, personal sunt uriașe). Redresarea situației nu se face prin „creșterea nivelului politic” sau vizionarea filmului „Zile fierbinți’. La fel stau lucrurile cu produse de baza in farmaceutica și alte domenii (un expert militar se plângea că în Europa nu se produce suficienta nitroceluloză pentru a rezista in caz de conflict armat) samd. La fel cum socialismul dintr-un kibuț nu se poate scala la întreaga societate sau modelul economiei financiare care a adus prosperitate Londrei la nivelul întregii MB, Europa nu poate trăi toată de pe ASML sau toată Germania de pe firma Zeiss. Deci ce vreau sa spun e că soluția are doua componente: una economico-sociala (nici aici modelul nu e clar, supraindatorarea e un simptom) și una care sa o ghideze pe prima. Deci care ar fi aceasta.(mecanismul pietei are limite mari și poate fi manipulat politic)?
Întrebarea este, așadar, ce ar trebui să orienteze transformările economice, dacă mecanismele existente nu mai produc rezultatele așteptate?
Poate un exemplu ar fi util aici: este vorba de agricultura olandeză de la începutul secolului XX. Problema era cât se poate de concretă: fragmentarea terenurilor limita productivitatea, îngreuna mecanizarea și creștea costurile exploatării. Soluția nu a constat în alegerea unui nou model ideologic de organizare a economiei, ci în reorganizarea funciară. Prin legea din 1924 au fost create mecanisme care permiteau schimbul și comasarea parcelelor, păstrând proprietatea privată, dar modificând condițiile în care aceasta putea fi exploatată eficient. O problemă economică a determinat astfel o transformare instituțională și legislativă de amploare.
În România, aproximativ în aceeași perioadă, răscoala din 1907 arătase că reforma agrară din 1864 nu rezolvase precaritatea economică a țărănimii. Problema nu era doar proprietatea, ci și dimensiunea exploatațiilor, accesul la resurse, arendarea și condițiile de producție. Este posibil ca identificarea unor soluții structurale să fi fost umbrită de confruntările politice și ideologice ale epocii, între conservarea marilor proprietăți și proiectele liberale de reformă. Desigur, situațiile celor două țări erau diferite, iar comparația nu presupune că aceeași soluție ar fi funcționat în ambele cazuri.
Ceea ce vreau să subliniez este posibilitatea inversării raportului dintre politici și ideologie: nu trebuie neapărat să pornim de la o doctrină care să prescrie organizarea economică, ci putem porni de la probleme concrete, inclusiv sistemice, a căror rezolvare să determine adaptarea instituțiilor și a mecanismelor politice.
Deciziile rămân politice, dar pot fi orientate de analiza problemelor și a alternativelor, cu atât mai mult astăzi, când dispunem de instrumente incomparabil mai puternice de analiză și evaluare.
Poate că nu avem nevoie, înainte de toate, de o nouă viziune ideologică asupra economiei, ci de reconsiderarea modului în care problemele colective ajung să genereze decizii și acțiuni capabile să le rezolve.
Mulțumesc pentru comentarii. Observ că discuția revine, aproape inevitabil, la manipulare, la pericolele extremismului sau la limitele soluțiilor economice propuse de suveraniști. Sunt teme importante, dar nu constituie tocmai obiectul central al articolului.
Întrebarea mea este de ce asemenea discursuri găsesc tocmai astăzi un public atât de numeros și dacă această receptivitate nu indică inclusiv limite ale modului în care sunt produse politicile publice.
Unii se apropie de această întrebare atunci când discută necesitatea adaptării ordinii democratice. Iar observația altora privind constrângerile obiective ale guvernării este pertinentă: nu orice rezultat nesatisfăcător demonstrează existența unei politici greșite. Tocmai de aceea avem nevoie de evaluarea politicilor, nu doar de explicații ideologice.
Mi-ar face plăcere ca discuția să continue și în această direcție.
„Tocmai de aceea avem nevoie de evaluarea politicilor, nu doar de explicații ideologice.”
Cu totul de acord cu dumneavoastră.
…Dar apar cel puțin două probleme legate de evaluarea politicilor la care faceți referire.
Una dintre ele privește contradicția dintre mențiunea că manipularea (marketingul politic etc., sau cum doriți să o numiți) evoluțiile socio-economice șamd. nu sunt teme care să constituie obiectul articolului și este sugerată renunțarea la ele…
…În vreme ce aceste teme reprezintă, împreună cu justiția, elemente fundamentale ale politicilor unei democrații, care nu pot lipsi dintr-o dezbatere reală, sinceră, cu privire la o eventuală criză a ordinii guvernării.
A doua problemă este legată de riscul ca o relaționare apropiată a discuției, în direcția evaluării politicilor, de planul concret, inclusiv prin exemple, să conducă la refuzul publicării opiniilor cititorilor.
Dvs. vorbiti de ascensiunea suveranismului pe fondul crizei ordinii guvernarii si de faptul ca critica acestuia se face din perspectiva ideologica si nu din cea a cauzelor nemultumirilor. Pai si raspunsul suveranist nu e tot de natura ideologica? Nu e tot o pseudo-solutie? Deci daca problemelor nu li se dau raspunsuri detasate de ideologie, atunci nu vor exista nici la combaterea suveranismului. Asistam la o batalie ideologica, nimic mai mult. Iar solutia nu poate fi ideologica si tocmai cu una si mai precara. Orice ideologie oricum nu se muleaza astfel ca sa dea solutie pentru toate aspectele realitatii (fiecare ideologie avantajeaza si dezavantajeaza anumite aspecte). Si oricum e roasa pana in maduva de ipocrizie. Daca ceva se poate invata de la chinezi atunci este faptul ca intre performanta si ideologie, performanta a primat prin concesii, dar nerenuntand la ideologie. De ce atunci democratiile nu ar putea chiar mai mult avand pe fond niste ideologii totusi superioare (renuntarea totala la ideologie nu merge, trebuie sa ai un crez care sa te ghideza, dar confruntarea cu realitatea trebuie sa primeze) ?