(Psihanaliza și lumea contemporană)
1. Relația dintre post-adevăr și psihotizare
„Vreau să vă întreb…”, începe un reporter TVR în fața Parchetului General. Este imediat respins. Scena din 26 februarie 2025 apare într-o relatare a Televiziunii Române[1]. Echipa este șicanată și bruscată de unii dintre susținătorii lui Călin Georgescu. Conturile sociale ale televiziunii au fost inundate cu amenințări și injurii. Să ne uităm la acest moment în care o întrebare este oprită înainte de a putea produce un răspuns: ce este atât de insuportabil, încât simpla încercare de a afla ceva generează o astfel de violență?
Noi, oamenii, suportăm bine minciuna, chiar dacă există o pulsiune de adevăr care dirijează din alcătuirea profundă a ființei devenirea noastră[2]. Negăm această pulsiune și o anulăm atunci când adevărul este intolerabil sau prea greu de suportat, pe de o parte, sau când avem interese care ne amorțesc și pot chiar să ucidă simțul nostru moral, pe de altă parte. Aici descriu nu doar o dinamică individuală dezastruoasă, ci și o situație colectivă care devine critică, atunci când ne obișnuim cu minciuna și nu ne mai propunem să o corectăm: nu mai investigăm, nu mai cerem probe, nu ne mai ajustăm opiniile în funcție de fapte și realitate. Societatea actuală susține această destructurare psihică și axiologică, atunci când transmite că cel care verifică e suspect sau că acela care își recunoaște greșeala e slab, ori atunci când cineva care pune întrebări incomode e acuzat că face jocul adversarului. Aceste situații fac ca spațiul gândirii și relația cu realitatea să se restrângă tot mai mult. Numesc psihotizare acest mod distorsionat de funcționare în raport cu realitatea.
Distopia începe atunci când mutilăm omul, distrugând nevoia lui de cunoaștere și capacitatea de a-și pune întrebări, atunci când el învață că nu e prudent să spună ce gândește și că trebuie să atace și să urască ceea ce îi dictează gruparea la care e afiliat și presa pe care o urmărește. Astfel, el va începe să funcționeze în registrul arhaic, va mobiliza ura și va lupta împotriva informației care ar putea să modifice discursul în care s-a înregimentat. Ura alimentează post-adevărul, iar minciunile care scapă verificării îi dau urii noi justificări. În acest mod este afectată și pervertită lumea în ansamblul ei, iar oamenii nu se mai pot orienta și gândi împreună, în schimb vor mobiliza energia psihică pentru a se apăra de comentarii umilitoare, de insinuări repetate, vor dezvolta strategii psihice pentru a tolera agresiunea, vor învăța să tacă și să se conformeze sau să atace, anticipând că vor fi atacați.
2. Apariția deficitului de gândire
Când mă refer la deficitul de gândire, nu enunț un verdict asupra inteligenței cuiva, spun doar că un om poate avea diplome, vocabular și competență profesională, păstrând totuși anumite convingeri într-un domeniu în care nicio întrebare nu are voie să pătrundă. Cu toții observăm oameni remarcabili care judecă riguros în meserie, în timp ce devin impermeabili la argumente care ating o pasiune, o identificare politică, o credință salvatoare sau o rană personală. Aici se vede dificultatea de a transforma o experiență emoțională în ceva ce poate fi gândit, cercetat și revizuit; e ca și cum nimic nu ajunge în această zonă vulnerabilă, nimic nu te susține să te transformi și să crești psihic.
Psihanaliza ne ajută să observăm că gândirea noastră se dezvoltă în legătură cu capacitatea de a tolera frustrarea. Astfel, emoțiile dureroase pot fi elaborate, dar când sunt intolerabile, psihicul va căuta să le evacueze. Iată cum se scurtcircuitează gândirea: experiențele dureroase sunt disociate, în loc să fie metabolizate și transformate în material cu ajutorul căruia putem gândi. Emoția e materia gândirii, nu e ceva dincolo de aceasta, nu e ceva separat de gândire, mai mult chiar, nicio gândire nu e posibilă fără ea. Dar ne putem amăgi că gândim, când de fapt nu facem decât să imităm și să repetăm ca niște papagali ce spune unul și altul[3] …
Aplicând la realitatea socială această perspectivă putem observa ce facem cu frica, umilința, neputința, eșecurile și durerile noastre: le putem pune în cuvinte, putem analiza cauzele lor, putem cere ajutor, putem acționa în realitate pentru a genera o schimbare sau, dimpotrivă, putem să dăm vina pe alții pentru ele, putem găsi persoanele sau grupările care trebuie să suporte tensiunea pe care o aruncăm asupră-le, ca o anatemă. Deja s-a instalat deficitul de gândire și în loc să generăm legături în minte și între minte și realitate, atacăm aceste legături. În spațiul public observăm acest atac prin distrugerea conexiunii dintre afirmații și dovezi, dintre fapte și consecințe, dintre persoana proprie și interlocutori. Cuvintele nu mai comunică, ci devin instrumente de atac și astfel anihilăm spațiul în care o cunoaștere s-ar putea produce.
3. Când lumea începe să funcționeze psihotic
În articolul „Despre aroganță”, psihanalistul W. R. Bion prezintă un pacient a cărui conduită nu justifica, în aprecierea lui, un diagnostic de psihoză, deși mecanismele lui defensive erau psihotice. Termenul „psihotic” descrie aici un mod de funcționare, nu identitatea unui om, nu un diagnostic pe care l-am putea distribui celor care nu ne plac sau adversarilor politici[4].
În articol folosesc „psihotizare” într-un sens interpretativ precis: răspândirea unor relații cu realitatea în care certitudinea proprie devine imposibil de corectat, diferența este trăită ca persecuție, iar lumea se împarte rigid între salvatori și dușmani. Desigur, societatea nu este un pacient, dar se manifestă în anumite momente și contexte istorice ca și cum ar fi: în situații de clivaj, de distrugere a comunicării, de ură în exces proiectată asupra tuturor celor considerați adversari. Uneori, ura se mobilizează tocmai împotriva celor care ne pun în situația de a gândi, și asta se întâmplă din cauză că funcționările psihotice resping cu tărie gândirea, ele căutând distrugerea însăși a capacității de a gândi. Mintea socială fragmentată este incompatibilă cu întrebarea „Cum aș putea să-mi revizuiesc convingerile?”, această minte căutând cu înverșunare să rămână închisă în propria confirmare. Când un lider întărește confirmarea, e providențial. Dacă o pune la îndoială, e dușman și va fi sabotat. Realitatea și experiența își pierd astfel dreptul de a ne învăța ceva și de a ne stimula să gândim. Distincția dintre adevăr și fals devine tot mai irelevantă și e substituită cu afirmarea autoritară a „superiorității morale” a liderului și grupului sub umbrela căruia se așează oamenii. Apartenența ajunge să hotărască adevărul, e credibil ceea ce servește grupului din care faci parte[5].
4. Cuvintele care-l fac pe altul să dispară
Există un moment în care limbajul distruge gândirea în loc să o dezvolte și asta se întâmplă atunci când o cantitate mare de ură este mobilizată pentru a profera acuzații, pentru a atribui cuiva intenții pe care nu le are, silindu-l să se apere la nesfârșit, folosind orice răspuns ca probă împotriva lui, considerând că tăcerea e vinovăție, iar explicația e viclenie. Consecința este micșorarea spațiului comun până când în el va încăpea o singură versiune a lumii. Aici recunoaștem un mecanism pe care dictaturile, totalitarismele și fundamentalismele de toate felurile îl cultivă: refuzul întrebărilor care le-ar putea pune în discuție certitudinile.
Când un om de cultură este disprețuitor și arogant, el poate confirma tocmai povestea pe care demagogul o spune pentru a discredita elitele și acest cerc vicios al atacurilor reciproce are drept consecință retragerea din spațiul public a celor care ar avea ceva de spus. Spațiul public riscă să devină unanim tocmai fiindcă oamenii care ar putea introduce o îndoială s-au retras și odată cu ei gândirea își îngustează sfera. Acum se poate vedea, sper, că ura – indiferent de unde vine – e ostilă cunoașterii: o informație favorabilă adversarului e resimțită ca o provocare, o nuanță într-un discurs pare o slăbiciune, chiar și compasiunea poate fi interzisă: dacă îl recunoști pe adversar ca om, înseamnă că ai trecut de partea lui. Grupul începe să le ceară membrilor săi să-și dovedească apartenența prin intensitatea disprețului și a urii care va fi recompensată.
5. Mecanismele unei lumi psihotizate
Negarea, clivajul, proiecția sau idealizarea nu apar numai în situații patologice. Ele participă la viața psihică obișnuită, dar problema apare atunci când ele devin rigide și nu mai permit experienței să le corecteze. Exemplele ipotetice de mai jos sunt construite pentru a face vizibile mecanismele, nu reprezintă diagnostice ale unor persoane sau grupuri.
Negarea realității incomode permite respingerea unui fapt înainte ca acesta să fie examinat. Să ne imaginăm un document care arată o neregulă a unui lider admirat. Prima reacție este că documentul a fost falsificat. Dacă autenticitatea lui este stabilită, urmează explicația că a fost scos din context. Dacă și contextul devine clar, se spune că fapta nu contează, fiindcă liderul are o misiune mai înaltă. Fiecare retragere păstrează neatinsă concluzia inițială. Negarea inițială face astfel loc minimalizării și raționalizării, fără ca apărarea împotriva recunoașterii să înceteze.
Îndoiala legitimă acceptă posibilitatea confirmării sau infirmării. În exemplul nostru, nicio probă nu ar putea modifica adeziunea. Negarea oferă protecție împotriva dezamăgirii, iar cel care insistă să prezinte documentul ajunge să fie urât pentru suferința pe care ar putea s-o producă recunoașterea lui.
Clivajul separă radical binele de rău, astfel încât însușirile contradictorii ale aceleiași persoane sau ale aceluiași grup nu mai pot fi ținute împreună. În psihanaliză, această separare este centrală pentru funcționarea paranoid-schizoidă la care m-am referit și în articolul meu anterior.[6] În viața publică, o putem ilustra prin aplicarea a două măsuri incompatibile. Dacă minte un reprezentant al grupului nostru, „a fost obligat de împrejurări”. Dacă minte un adversar, fapta îi exprimă întreaga natură. Ai noștri au greșeli explicabile; ceilalți au o esență rea. Astfel dispare posibilitatea unei judecăți comune asupra faptelor. Dezacordul moral devine o luptă între oameni considerați de naturi diferite[7].
Idealizarea exagerează însușirile bune ale unei persoane și îi atribuie o putere protectoare. În lectura politică propusă aici, idealizarea liderului și devalorizarea criticilor se pot sprijini reciproc. Liderului i se atribuie o înțelepciune care nu mai trebuie verificată, iar dacă cineva îndrăznește să pună o întrebare, e atacat. Un alegător care cere explicații despre îndeplinirea unei promisiuni electorale va primi doar tăcere sau acuzația că este prea mărunt pentru a înțelege marile viziuni. O jurnalistă care solicită o probă e insultată și considerată, prin această solicitare, „vândută”. Numărul adepților unei grupări ajunge să țină locul examinării enunțurilor prin raportarea la realitate. Aici văd una dintre legăturile dintre manipularea organizată și vulnerabilitatea noastră psihică: dorința de a aparține întâlnește o imagine a unanimității. Cine întreabă riscă să se simtă singur înainte de a fi primit vreun răspuns.
Cel care idealizează nu suportă dezamăgirea, iar dacă ea totuși se produce, admirația se prăbușește în contrariul său: o ură atroce.
Proiecția permite atribuirea unor impulsuri sau trăiri pe care nu le putem recunoaște în noi unei alte persoane sau unui grup. Ca exemplu, să ne imaginăm o comunitate care începe să ceară eliminarea adversarilor din spațiul public, dar își prezintă întreaga agresivitate ca apărare împotriva intenției lor de a o elimina. Dorința proprie de a reduce la tăcere devine invizibilă; în prim-plan rămâne angoasa paranoidă care amplifică presupusa ostilitate a celorlalți. Desigur, amenințările reale există și trebuie recunoscute, dar indiciul relevant în exemplul oferit este imposibilitatea de a examina propria conduită, din cauză că resorturile ei sunt cel mai adesea inconștiente. Orice violență a grupului este considerată inocentă dinainte. „Ei ne obligă” devine formula prin care răspunderea pentru ceea ce facem este mutată integral asupra celor pe care îi atacăm.
Identificarea proiectivă adaugă o dimensiune relațională. Părți greu de suportat ale propriei experiențe sunt plasate fantasmatic în celălalt, care poate fi presat să le trăiască și să le pună în act[8]. Să ne imaginăm o dezbatere în care cineva este tratat insistent ca un agresor: este întrerupt, ironizat, acuzat de intenții pe care nu le are. Dacă la un moment dat se înfurie, reacția lui va fi extrasă din context și prezentată ca probă: „Vedeți ce om violent este?”. Iată cum relația contribuie la producerea conduitei pe care o anunțase de la început. Același scenariu poate apărea într-un cuplu, între prieteni, într-o instituție sau într-o secțiune de comentarii. Precizez că e vorba de un mecanism inconștient și nu de o provocare calculată.
Omnipotența și gândirea magică eludează limitele și transmit credința că dorința personală și voința sunt suficiente. Sunt emisiuni televizate și gale prestigioase care cu o motivație în exces transmit oricui: „tu poți, nu există să nu poți”. Un proiect va reuși pentru că liderul îl vrea, pentru că națiunea este aleasă sau pentru că trebuie doar să credem. Costurile, instituțiile, competențele, timpul necesar și limitele obiective devin detalii suspecte. Cine le aduce în discuție este acuzat că împiedică împlinirea. Experiența este astfel înlocuită cu omnipotența, iar distincția dintre adevăr și fals este anulată de afirmarea superiorității celui care promite realizarea speranțelor.
În septembrie 2024, în Springfield, Ohio, s-a răspândit pe rețelele sociale acuzația nefondată că imigranții haitieni ar mânca animale de companie. Potrivit ABC News, J. D. Vance a admis că zvonurile se puteau dovedi false, dar a încurajat continuarea distribuirii memelor cu pisici. În aceeași zi, Donald Trump a repetat acuzația în dezbaterea prezidențială. [9]
Acesta este un exemplu în care putem vedea ura la lucru: posibilitatea ca acuzația să fie falsă este admisă și totuși distribuirea imaginilor bazate pe ea este încurajată. Imaginea își păstrează utilitatea politică, iar oamenii transformați în ținte rămân să suporte ceea ce ea produce. Faptele ar putea întrerupe plăcerea de a distribui, de a ironiza și de a simți împreună indignarea. Cât de dispuși mai suntem să verificăm o poveste, dacă hrănește ura și ne-am atașat deja de ea?
Există și un detaliu omenesc care merită menționat: într-un interviu pentru NBC News[10], autoarea uneia dintre postările referitoare la comunitatea haitiană a recunoscut că nu asistase la vreun incident, doar reluase o poveste auzită de la altcineva. Ulterior a șters postarea, și-a exprimat regretul pentru prejudiciile aduse comunității haitiene, mărturisind că se teme pentru siguranța ei și a familiei. Iată cum un zvon schimbă viețile oamenilor! Chiar dacă greșeala e recunoscută, și e bine să fie, consecințele ei nu mai pot fi retrase: răul a fost făcut.
Mai dau un exemplu: la 4 aprilie 2022, reprezentantul Rusiei la ONU, Vasili Nebenzia, prezenta dezvăluirile despre Bucea drept o înscenare[11], or în decembrie 2022, Misiunea ONU pentru Drepturile Omului a documentat uciderea a 73 de civili în oraș, continuând verificarea altor cazuri[12]. Aici nu avem de-a face doar cu o minciună, ci cu o agresiune împotriva minții colective căreia i se fură, odată cu adevărul, și dreptul de a recunoaște suferința unor oameni. Întreaga lume devine un front și ceea ce se atacă este legătura dintre fapt, mărturie și răspundere. Proba care indică acest atac e considerată un act ostil. Asta obosește mintea colectivă și face să circule în spațiul public propoziții de tipul „toți mint!”, „totul e propagandă!”, „nu vom ști niciodată cum stau lucrurile!”, dar sunt vorbe care nu au în spate o gândire, ci o lamentare și un cinism favorabile instituirii distopiei.
6. Situația actuală e generată de o mișcare pornită din inconștientul colectiv?
Jung a interpretat nazismul și în termenii unei psihoze de masă.[13] Și astăzi observăm mișcări extremiste periculoase care pot fi plasate în același cadru interpretativ. Cred că nu e exagerat să vorbim despre o disponibilitate colectivă pentru anumite fantasme, favorizată de insecuritatea resimțită de oameni și apoi exploatată politic. Bion propune niște ipoteze ale funcționării inconștiente a grupurilor umane:
- Dependența: „Liderul știe, noi trebuie să avem încredere!” Problema apare când încrederea anulează gândirea și elimină răspunderea liderului pentru actele sale.
- Lupta–fuga: „Trebuie să scăpăm de trădători!” Identificarea „dușmanului” ajunge să înlocuiască examinarea faptelor. Aici se observă cum angoasa paranoidă proiectată asupra cuiva considerat „inamic” atacă procesul de gândire.
- Cuplarea: „Din această unire salvatoare se va naște izbăvirea!” Grupul așteaptă apariția unei persoane sau a unei idei salvatoare, într-un viitor mereu amânat.[14] Fantasmarea unei noi ordini mondiale, de exemplu, se încadrează în această ipoteză și ea are la bază o alianță imposibil imaginat până de curând.
În această cheie, mișcarea inconștientului care arată lucruri pe care oamenii nu le recunosc suficient în ei înșiși (de exemplu, nevoia de a fi protejați de incertitudine, dorința de răzbunare, plăcerea de a aparține unui grup care reușește să-i anihileze pe cei care gândesc altfel sau gândesc, pur și simplu) primește un vocabular politic, un personaj central și o țintă. Este esențial să observăm ambivalența nevoilor menționate, pentru că speranța, apartenența și dorința de protecție pot susține viața, însă ele devin vulnerabilități și generează manipulare, atunci când satisfacerea lor cere renunțarea la verificare, la responsabilitate, la recunoașterea celuilalt și a nevoilor lui.
Recunoaștem distopia în lipsa interesului față de adevăr, în renunțarea la a mai vorbi și a mai scrie, în relația care se rupe din cauză că o întrebare a fost trăită ca trădare, în copilul sau tânărul care învață de la adulți că a avea dreptate înseamnă să-l faci pe celălalt să tacă cu orice mijloace (injurii, intimidare, agresiune extremă). Acestea sunt scene sociale ale degradării distopice! Orwell își prezenta avertismentul, dar arăta în același timp că de noi toți depinde să evităm această prăbușire psihotică.
În loc de concluzie:
Alegerile pentru Congresul SUA din 3 noiembrie 2026[15] arată că puterea poate fi sancționată și contrazisă cu efecte reale. Posibilitatea de a retrage sprijinul unei forțe politice are o mare importanță: puterea a fost confruntată cu ceea ce a produs, mandatul Trump a întâlnit o limită. Pentru perspectiva psihanalitică propusă aici, esențială este tocmai relația cu limita și cu răspunderea. Există, așadar, un motiv de speranță atunci când putem gândi și interveni în cursul lucrurilor, atunci când oamenii, dar și instituțiile, se confruntă cu consecințele acțiunilor.
Pentru a ne proteja mintea într-o lume în care distorsiunile adevărului ajung să modeleze politica și relațiile dintre oameni, e important să devenim conștienți de ura noastră și de faptul că, deși promite claritate, ura produce orbire și generează trecerea negândită de la o emoție violentă la verdict și pedeapsă. Această logică profund inconștientă ne poate prinde într-o repetiție compulsivă: căutăm știri care ne inflamează, iar redistribuirea lor ne oferă o doză de satisfacție rapidă. Mintea nu mai e stimulată să țină emoția până când devine gând; o evacuează imediat în ceilalți. Astfel se rup legăturile dintre prezent și faptele incomode ale trecutului, dintre „eu” și „tu”, dintre cuvânt și realitate. Cuvintele devin slogane care nu mai așteaptă niciun răspuns. Iar când cineva încearcă să ne pună o întrebare incomodă, să-l lăsăm să ajungă până la capăt.
[1] TVR Info, relatarea incidentului din fața Parchetului General (28 februarie 2025).
[2] W. R. Bion, A Theory of Thinking.
[3] W. R. Bion, A Theory of Thinking.
[4] W. R. Bion, On Arrogance (1958).
[5] W. R. Bion, A Theory of Thinking.
[6] Lavinia Bârlogeanu, Psihoterapia într-o lume a omnipotențelor, Contributors.
[7] Melanie Klein Trust, Paranoid-schizoid position.
[8] Melanie Klein Trust, Projective identification.
[9] ABC News, cronologia afirmațiilor nefondate despre imigranții haitieni din Springfield.
[10] NBC News / Noticias Telemundo, interviu despre răspândirea zvonului din Springfield.
[11] Misiunea Rusiei la ONU, conferința de presă din 4 aprilie 2022.
[12] Misiunea ONU pentru Drepturile Omului în Ucraina, raportarea din 7 decembrie 2022.
[13] C. G. Jung, Essays on Contemporary Events, „Epilogue”, pp. 80–85.
[14] W. R. Bion, Experiences in Groups (1961), p. 151.
[15] Reuters, rezultatele alegerilor pentru Congresul SUA (4 noiembrie 2026).
