România a intrat, odată cu votarea moţiunii de cenzură din mai 2026, în cea mai îndelungată perioadă de criză guvernamentală din istoria sa. Perspectivele unui acord care să dea naştere unei noi coaliţii sunt din ce în ce mai dificil de întrevăzut, în vreme ce apelul la alegeri anticipate rămâne, încă, doar o potenţialitate. Cabinetul demis, beneficiind de puteri limitate, administrează un stat ale cărui resurse de imaginaţie politică şi de guvernare eficientă sunt mai scăzute ca oricând.
În fapt, se poate spune că actuala criză nu este decât o secvenţă din criza de profunzime care îşi are originile în anularea alegerilor prezidenţiale de la finele lui 2024. După mai bine de un an şi jumătate şi după scrutinuri parlamentare şi prezidenţiale, democraţia noastră este, în continuare, definită de spectrul unui eveniment gravat în memoria colectivă. Incapacitatea de a reconstrui un climat al încrederii civice este cauza fundamentală a impasului în care România este captivă.
Impasul
Simbolic, acest impas instituţional coincide cu un moment aparte în istoria noastră postcomunistă. Întâlnirea dintre prezenţa la Cotroceni a unui preşedinte independent şi fragmentarea parlamentară este fundalul pe care se plasează criza de acum. Cele două realităţi evocate modelează un peisaj fără precedent în anii din urmă.
Rolul şefului de stat este unul decisiv mai cu seamă în acest context marcat de volatilitate şi de escaladare retorică. Preşedintele nu este şi nu poate fi un simplu martor ce consemnează discuţii ce nu duc nicăieri. Preşedintele nu poate ceda nimănui misiunea de a acţiona spre a identifica o cale spre desemnarea unui nou premier.
Această datorie de a acţiona a şefului de stat nu poate fi negociată: profilul instituţiei se constituie prin raportarea la prerogativele pe care preşedintele este chemat să le exercite. Tentativele ratate de până acum par să-l fi îndrumat pe şeful de stat spre un tip de inacţiune ce îi periclitează rolul constituţional.
Şi aceasta cu atât mai mult cu cât ordinea noastră juridică îi conferă Preşedintelui capacitatea de a interveni în asemenea momente. Şeful de stat singur decide nominalizarea la poziţia de premier şi doar şeful de stat poate iniţia procedura ce duce la dizolvarea Camerelor. Nu se află nimic în legea fundamentală care să îl oblige pe Preşedinte să convoace un nou scrutin după cel puţin două tentative ratate de investire, dar alegerile înainte de termen pot deveni instrumentul de negociere destinat să crească potenţialul de coaliţie.
Aşadar, nu partidele sunt cele chemate să identifice majoritatea parlamentară, ci personalitatea pe care o desemnează şeful de stat. Preşedintele nu poate ceda partidelor prerogative care îi sunt acordate doar lui. Fragmentarea din Parlament obligă la exercitarea competenţelor care îi revin.
Trecerea de la intervenţia intempestivă în afacerile PNL, prin nominalizarea lui Adrian Veştea, la pasivitatea de acum este o eroare strategică. Un şef de stat nu se poate izola, deliberat, sperând că o criză îşi va afla rezolvarea prin negocieri sterile între partide. Limitele statutului de preşedinte independent sunt evidente acum: lipsa unei relaţii stabile cu partidele politice este una dintre raţiunile eşecurilor şefului de stat.
Un cabinet demis ce administrează afacerile curente este expus unor riscuri pe care nu le poate gestiona. Evocarea scenariului constituirii unor guverne efemere, lipsite de sprijin efectiv, reprezintă maniera de a nega realitatea unei crize de adâncime. România poate evita alegerile înainte de termen, dar este captiva unui context de instabilitate endemică.
Peisajul actual din Camere se poate reproduce şi după alegerile anticipate: AUR va putea înlocui, poate, PSD, ca prim partid parlamentar, dar alcătuirea unei coaliţii va fi la fel de dificilă. Ceea ce nu mai poate fi ignorat este naşterea unei împărţiri tripartite în Parlament. Vechile clivaje nu mai sunt relevante, iar stabilizarea AUR este o realitate electorală.
Criza de acum este departe de a fi un episod pasager. Ea este hârtia de turnesol care relevă deficienţele de profunzime ale democraţiei noastre: de la ezitările prezidenţiale la fragmentarea parlamentară şi deriva ideologică, toate acestea concură la conturarea unui impas dramatic.
Drumul care să ofere naţiunii noastre un viitor nu poate fi decât acela al libertăţii şi al domniei legii. Instalarea în inacţiune este un pas mai departe spre involuţia constituţională: fermitatea vizionară trebuie să convoace speranţa, spre a învinge tentaţia anxietăţii colective. Politica la scară umană este calea pe care trebuie să păşim, spre a înfrunta neliniştea şi rătăcirile.
Problema pleaca din 2025.
S-a numit un premier care sa faca lucrurile murdare din reforma necesara. Caci Romania a ajuns un stat in criza, din cauza abuzurior si exceselor PSD. Bugetul nostru nu mai face fata la datorii. Banii imprumutati nu se vad in economie sau infrastructura, ci in buzunarele PSD si a complicilor lor. E drept, si PNL a ciupit cate ceva.
Dar acum, PNL s-a trezit si incearca sa dreaga lucrurile.
Ei bine, PSD a semnat tot ce s-a vrut, l-a lasat pe Bolojan sa faca ce vrea, dindu-si acordul in sedinte… dar urlind ca nu e de acord, in public.
In clipa in care au realizat ca se apropie de fiefurile lor intangibile si ca nu e coruptibil, l-au dat jos. Jucand teatrul apararii maselor. In alianta cu AUR.
In acelasi timp, au crezut ca pot reface alianta,,. pe baza tradatorilor fripturisti din PNL. Cei pe care Justitia ii apara in fata partidului lor…. (?!!!)
Ei bine, nu au mai reusit sa manipuleze PNL.
Nu avem o criza.
Avem o renastere a unui partid, care nu mai vrea sa fie marioneta hotilor din PSD.
Cum voturile sunt impartite, problema nu poate fi rezolvata in actuala configuratie.
In mod normal, Presedintele trebuia sa nominalizeze rapid cei doi candidati si daca nu reuseau sa adune majoritatea, se trecea la alegeri anticipate.
Dar acum am intrat in criza de timp.
Si alegerile anticipate nu se fac intr-o zi. E un proces mai lung.
Si mai e si frica. Populimea se poate sa voteze AUR. Pe care Preseditele nu-l vrea in carti la guvernare.
Presedintele are de rezolvat o ecuatie mai complicata. Nu i-a gasit rezolvarea. Tergiversarea poate fi buna pina la un punct. Dupa care devine otrava.
Dar ar trebui sa vedem, intii, daca Presedintele conduce, sau institutia „Primei Doamne”. Primul presedinte din Ro, care reinfiinteaza „functia” dupa Ceasca si coana Leana. Asta arata ca Secu/KGB au renascut. Asta e problema reala si criza noastra. Si se vede si in drone, si in politica interna si in orientarea spre Trump, nu spre SUA etc.
Omul care a întors spatele la șase milioane de semeni ai lui. Nu l-am votat pe dl Nicușor ca să avem un președinte PSD la Cotroceni. S-a instalat în Olimp și ne tratează de acolo cu o înțelegere divină și internațională. Omul e ocupat cu probleme globale, atât de globale încât Constituția României a devenit o cantitate neglijabilă pentru Excelența Sa. Tocilarul de la Cotroceni joacă prost într-un film în regie proprie la fel de prost. Și minte! Tot prost.
Cauza profundă a crizei din România este faptul că Statul român este un Stat Mafiot în întreaga lui structură, respectiv instituțiile de stat centrale și locale, justiția, serviciile secrete, etc. Acest Stat Mafiot ține în gheare România. Poporul a sesizat asta și a protestat la vot. În disperare de cauză, Statul Mafiot a reacționat total nedemocratic, anulând alegerile din 2024 și apoi doborând Guvernul Bolojan fiindcă afecta interesele Statului Mafiot. Din nenorocire, ND s-a pus în fruntea „sistemului” și a început să-l apere, blocând în același timp activitatea Opoziției Reformatoare PNL+USR.
Aceasta este poza de moment. Cum ieșim din această criză profundă? Sunt doar două alternative: ori aplicăm normele Statului de Drept democratic, ori Dictatură. Ca părere, ne îndreptăm spre un regim autoritar de tip Erdogan.