România contra curentului. Ce facem cu criza energetică?

Din motive care îmi scapă, dar suspectez că țin de o combinație de interese înguste, incapacitatea de a face legătura cauză-efect și ceva corupție, România merge taman împotriva curentului în domeniul energiei, de ani și ani de zile. Se îndreaptă toată Europa spre piețe libere și concurențiale? România vrea înapoi, campion de stat, idee abandonată de toți ceilalți din anii 1990 și de unde am plecat și noi tot pe-atunci. Încearcă toate țările de pe planetă să reducă emisiile? România se pune de-a curmezișul, vrea continuarea subvențiilor pentru cărbune și eliminarea schemei EU ETS cu certificatele de carbon, din care câștigă mai mult decât plătește. Apare o criză a gazului natural? România alocă niște miliarde de euro din bugetul propriu pentru extinderea rețelelor de gaz către toți consumatorii de la țară și face planuri să construiască sute de MW de capacitate pe gaz, sperând că o să producem o cantitate nelimitată de gaz natural din Marea Neagră, la vreo 50 de kilometri de război.

Crește prețul energiei pentru că e prea puțină energie în piață față de cât se cere? România reglementează prețurile vreo 3 ani de zile, mult după ce criza se potolește în alte părți, că avem alegeri, și se asigură că nu investește nimeni în capacități noi, dar nici cererea nu scade, adică importăm din ce în ce mai mult și plătim niște miliarde de la buget pentru subvenții. Iar de fiecare dată când mai au și alții câte o idee proastă, de pildă grecii și bulgarii prin 2022 porniți să distrugă complet modelul pieței de energie electrică la nivel european și să propună o inovație absolută în materie de microeconomie, România semnează și ea.

Taman când vine criza din Iran, vrem mai ușor cu Green Deal-ul, în gașcă alături de politicienii din Europa din tabăra populistă – când toți ceilalți zic dimpotrivă, am greșit că am diluat unele prevederi, cum ar fi în chestiunea eliminării accelerate a motoarelor cu ardere internă, acum ne-ar fi salvat să avem mai multe mașini electrice. E descurajant să vezi că până și Nicușor Dan trage în aceeași direcție cu președintele polonez Nawrocki care ar vrea chiar desființarea EU ETS, deși România și Polonia sunt cei mai mari beneficiari ai mecanismului.

Există, de asemenea, chiar în rândul publicului educat o mulțime de oameni de bună credință care au impresia că Green Deal-ul e o ”chestie woke”. Că energia regenerabilă e ”scumpă” și necesită subvenții, că politicile administrației americane de încurajare a petrolului și gazului sub sloganul ”drill baby, drill” sunt opțiunea matură, ”realistă”, cea ”common sense”, prin opoziție la ”snowflakes” cu sensibilitățile lor aberante la schimbările climatice. Suspectez că o parte din această impresie vine dintr-o oarecare inerție emoțională, din admirația pe care generația mea și cele de dinainte le aveau pentru cuplul Reagan-Thatcher care ne-au scăpat de ruși și comuniști, din pro-americanism din vremurile când America era altceva decât e azi. Mai suspectez că avem încă traume legate de tot ce credem că sună a ”stânga”, cum ”sună” treaba asta cu regenerabilele și ”stop oil”, chiar și când nu e cazul. Mai e și Greta enervantă. Dar e un lucru periculos să judeci realitatea de azi prin ochelarii nostalgiei pentru ieri, în loc să verifici faptele obiective de azi. Tocmai de asta, vreau să pun pe masă câteva fapte și cifre seci.

1. România câștigă net din schema EU ETS pe care vrem s-o slăbim.

Pe același principiu pe care câștigăm din bugetul UE, la care contribuim, dar ni se întoarce înapoi mai mult decât am contribuit. Fără să intru în prea multe detalii, schema EU ETS funcționează așa: toate instalațiile mari de ardere din UE cumpără de pe bursă certificate de carbon, fiecare certificat fiind dreptul de a emite 1 tonă de CO2. Cumpără ALRO, cumpără SIDEX, cumpără CE Oltenia. Dar de la cine cumpără? De la statele membre, nu ”de la Bruxelles”. 90% din bani se duc în bugetul statelor membre, corespunzător emisiilor, cu condiția să îi folosească pentru investiții în tehnologii noi și curate. 10% din toți banii din EU ETS la nivel european se redistribuie mai mult unor țări, România fiind printre cei mai mari beneficiari, de aici venind banii din Fondul de Modernizare, de exemplu. Ca idee, Fondul de Modernizare înseamnă pentru noi 10-16 miliarde de euro până în 2030 (în funcție de prețul CO2), din ce au emis alții în alte țări; iar bugetul României a încasat în 2024 519 milioane de euro din vânzarea de certificate de CO2 din ce am emis noi, bani care se duc în principal în programele AFM de tip Rabla, Casa Verde șamd. Dacă ”renunțăm” la EU ETS, CE Oltenia, ALRO șamd vor plăti mai puțin, da; dar sper că ne asumăm să nu mai primim la buget nici acele miliarde care se duc în bună parte pentru investiții în rețele de energie electrică, în capacități noi – inclusiv Iernut și cele de la CE Oltenia, în anvelopări de blocuri, dar și în programe ca Rabla, Casa Verde șamd, pentru totdeauna. Bani care sunt semnificativ mai mulți decât plătesc Alro, CE Oltenia și toți ceilalți din România la un loc. Nu mai zic că CE Oltenia, de fapt, n-a prea plătit din buzunarul propriu, a tot primit subvenții. Iar dacă renunțăm la Green Deal cu totul, renunțăm și la alte finanțări europene, cum au fost o bună parte din banii din PNRR. Renunțăm și la tranziție justă, cu revitalizarea economiei în zonele afectate de tranziția energetică, tranziție care se va întâmpla oricum că acesta e mersul lucrurilor și fără banii europeni, singura întrebare fiind dacă rămâne deșert în urmă sau o economie viabilă. Rămânem noi cu bugetul nostru și companiile noastre de stat falite cărora le finanțăm pierderile din impozite pe contribuabili, până când dă faliment bugetul statului cu totul.

2. Investițiile în energia regenerabilă sunt de departe cele mai profitabile, fără subvenții.

Dacă în România au nevoie de subvenție, cum e faimosul CfD (contract-for-difference), asta e exclusiv din cauză că investitorii au nevoie de bani care să-i ajute să sară toate obstacolele inutile și riscurile pe care le presupune o afacere în România, de la faptul că durează la nesfârșit avizele de racordare la rețea și până la faptul că statul reglementează prețurile cum îi tună, făcând aproape imposibil un calcul economic pe niște ani înainte sau găsirea unui cumpărător dispus să-ți ia energia peste 3 ani, pe o perioadă de 10 ani. Pun mai jos un grafic relativ recent cu costurile ”levelized cost of energy” (LCOE) pentru fiecare tehnologie. LCOE e costul total mediu pe MWh produs, CAPEX, OPEX etc, pe toată durata de viață a proiectului, pe toți MWh produși. Adică ia în calcul și investiția inițială și combustibilii (la numărător), și faptul că regenerabilele produc doar 15-20-25% din timp (la numitor). Chiar ”intermitente”, regenerabilele (și cu stocare) au devenit atât de competitive, încât LCOE pentru ele scade semnificativ de la an la an. În 2025, cca. 90% din investițiile în capacități regenerabile sunt mai competitive decât în combustibilii fosili, iar în ultimii ani, energia regenerabilă crește exponențial (vezi grafice). Chiar și mai rapid se dezvoltă tehnologiile de stocare și bateriile; și e o chestiune de timp – probabil câțiva ani – până când energia regenerabilă ar putea produce chiar ”în bandă”, dacă ar fi nevoie. Energia regenerabilă nu e o ”țicneală a europenilor”: revoluția regenerabilelor vine din China, care o face în primul rând din considerații de securitate energetică proprie, nu din valori ”woke”. În 2025, China a contribuit cu mai mult de două treimi la creșterea capacității de energie regenerabilă (66% din noile capacități solare instalate, 69% din capacitățile eoliene noi, fără a mai socoti hidro). Mai mult, nici mult-blamatul EU ETS nu e o ciudățenie tipic europeană; China a început să-și construiască propria piață de certificate de carbon ETS din 2021, care actualmente acoperă 60% din emisiile naționale de CO2 și e cea mai mare piață de carbon din lume. Chiar dacă în Europa trebuie să avem grijă cu dependența de importuri de tehnologie și materiale critice din China, asta nu înseamnă să amânăm tranziția energetică, ci să gestionăm riscurile prin friend-shoring / near-shoring de tehnologie și reciclarea mineralelor rare.

3. Urgența investițiilor în regenerabile și a electrificării cu surse regenerabile pentru transport și încălzire e cu atât mai mare cu cât avem azi o criză majoră de petrol și gaz.

Războiul din Iran și blocarea strâmtorii Ormuz în ultimele săptămâni a dus la ieșirea din piață a cca. 20% din cantitatea globală de petrol și de gaz natural, iar problema nu pare că se va rezolva prea curând, Iranul atacând terminalul de gaz lichefiat din Qatar, porturi și capacități de producție de petrol și rafinării din regiune. Vedem două lucruri în Europa:

• Prețul gazului a crescut, dar n-a explodat ca în 2022, pentru simplul fapt că Europa, parțial și prin RepowerEU, și-a diversificat sursele de gaz, și-a gestionat mult mai bine depozitele de înmagazinare decât în 2021, și și-a redus consumul. Prețul gazului s-a dublat, dar nu a crescut de 10 ori ca în 2022, și e deocamdată în media ultimilor 3 ani. Există riscul ca, dacă situația din Golf se prelungește, prețurile să crească în continuare, dar foarte puțin probabil să mai vedem momente de panică de tipul celor din 2022, când ne-am trezit complet nepregătiți să renunțăm la importurile de gaz rusesc. De reținut că în 2022 nu Europa a fost cea care a renunțat la gazul rusesc, ci rușii au început să taie selectiv livrările, către diverse țări, încălcându-și contractele în vigoare. Aviz celor care spun azi prin Europa că ar trebui să ne întoarcem la livrările de energie din Rusia ca să rezolvăm problema pe care o avem azi.

Dar ca să nu mai dăm vina aiurea pe EU ETS pentru creșterea prețurilor la energie electrică, făcându-ne de baftă pe la Bruxelles, prețul certificatelor de carbon e un factor în costul energiei electrice doar în măsura în care energia electrică respectivă e produsă cu emisii de CO2; dacă mixul de producție dintr-o țară e bazat mai mult pe energie regenerabilă (solar, eolian, hidro) și energie nucleară, costurile rezultate din existența EU ETS sunt mai mici, chiar când costul certificatului e în creștere. Iar la nivelul UE, ceea ce crește actualmente prețul energiei e prețul combustibilului, nu costul CO2. Propunerea noastră genială e să eliminăm altceva decât cauza creșterii prețurilor ca să limităm creșterea prețurilor; mai mult, să slăbim un mecanism care ne ajută să ne desprindem mai repede de sursa problemei, dându-ne și bani gratis pentru asta.

• Ca să ne convingem de asta, mai putem compara ce se întâmplă în piața energiei în țări care pariază pe regenerabile față de cele care insistă pe gaz. Prețurile pentru energia electrică sunt semnificativ mai mici în Spania, unde 65% din energie e produsă din surse regenerabile, față de Italia, unde 40-45% din energie e produsă din gaz natural. Și asta pentru că în Spania, gazul e folosit pentru producția de energie electrică (și împinge prețul în sus) în doar 15% din timp; în Italia, în 90% din timp. De altminteri, cum vedem în graficele de mai jos, prețul energiei electrice în Spania e aproape decuplat de prețul gazului. Poate e important de menționat aici și faptul că vineri a ieșit raportul ENTSO-E privind blackout-ul de anul trecut din Spania. Din care reiese că black-out-ul NU a fost cauzat de regenerabile, cum au acuzat diverși anul trecut, ci de reglementări tehnice defectuoase și lipsa coordonării pentru gestionarea rețelelor de transport și distribuție (plus interconectarea slabă cu alte țări europene).

4. În loc să urmăm modelul Spaniei și al altor țări care sunt azi mai puțin vulnerabile la șocurile din piețele de petrol și gaze pentru că au mizat pe tranziția energetică, România a adoptat și urmărește constant de vreo zece ani o politică absolut iresponsabilă de extindere a consumului de gaz: în timp ce UE și-a planificat reducerea consumului de gaz natural cu între 35-52% până în 2030 față de 2021, România încă intenționează să-și dubleze consumul de gaz în aceeași perioadă. Iată ce spune Transgaz, în strategia de dezvoltare pe 10 ani:

În următorii 3-4 ani, în România, se estimează o creștere a consumului de gaze naturale cu circa 10 miliarde metri cubi de gaze naturale, prin construirea centralei electrice de la Mintia cu o capacitate de producție de 1700 MWH și un consum de 2,5 miliarde metri cubi de gaze pe an, prin construcția celor două centrale pe co-generare de la Ișalnița și Turceni, din cadrul planului de restructurare al CEO, aprobat deja de Comisia Europeană, cu o producție de 1200 MWH și un consum de 1,5 miliarde metri cubi gaze naturale, prin finalizarea lucrărilor la Centrala de la Iernut, cu o capacitate de producție de 450 MWH și un consum de 1 miliard metri cubi gaze naturale, dar și prin repornirea Combinatului de îngrăsăminte Azomureș, care consumă anual 1,2 miliarde metri cubi gaze naturale, prin repornirea Combinatului chimic de la Piatra-Neamț, care consumă peste 0,8 miliarde metri cubi gaze naturale pe an. În plus, un consum adițional estimat de 3 miliarde metri cubi pe an va veni din partea localităților care se vor racorda la rețeaua de gaze naturale, unde autoritățile locale au pregătit deja proiecte de distribuție folosind instrumentele aflate la dispoziție: PNRR, Fondul de Modernizare, RepowerEU, sau Programele Guvernamentale, precum Anghel Saligny.

Presupunând că toate planurile Guvernului se și întâmplă, în același timp producția de gaz din Neptun Deep – Marea Neagră ar aduce în plus doar maximum 7,2 miliarde de metri cubi, consumul nou ar totaliza 10 miliarde de metri cubi, iar producția actuală va fi în scădere anii următori. În alte cuvinte, România ar deveni semnificativ mai dependentă de importuri decât este azi, ajungând să importe peste un sfert din consum din 2028, iar situația s-ar agrava an de an în anii următori, pe măsură ce producția actuală își continuă declinul natural de cca. 0,4 miliarde de metri cubi pe an. Iar această nebunie este și incredibil de costisitoare pentru bugetul național (UE nu ne dă bani tocmai din cauză că e o nebunie contrară direcției în care merge toată Europa). Numai din programul Saligny pentru extinderea rețelelor de gaze, sumele bugetate pentru 2022-2028 ajung la peste 12 miliarde de lei. În loc să folosim acești bani pentru altceva, de pildă pentru izolarea termică a locuințelor, sau măcar să nu-i mai cheltuim deloc, dat fiind deficitul bugetar și așa uriaș, noi aruncăm banii pe fereastră pentru a deveni și mai vulnerabili în viitor la șocuri în piața energiei. În piața gazului, avem deja două șocuri în mai puțin de 4 ani. Realmente nu-mi pot explica încăpățânarea guvernului de a arunca banii pe rețelele de gaz decât dacă există niscaiva companii privilegiate, branșate la aceste contracte cu statul și care nu pot fi desprinse de acolo nici dacă pică țara.

5. Pentru că trebuie să ne arătăm preocupați de soarta cetățeanului, în ultimele zile, reprezentanții guvernului au aruncat în spațiul public tot felul de soluții de brainstorming privind răspunsul la criza petrolului. De la reducerea accizelor și plafonarea prețurilor pentru motorină la ”verificarea pieței carburanților să nu existe înțelegeri de tip cartel”, e evident că pur și simplu se aruncă vorbe fără vreun calcul sau vreun argument în spate, mi-e imposibil să le comentez. Sigur, vedem confuzii și reacții panicarde și pe la alții, cu atât mai vocale, cu cât țara respectivă e mai aproape de alegeri, dar nu putem uita că 1) noi avem cel mai mare deficit bugetar din toată Europa și chiar n-avem spațiu fiscal pentru experimente; 2) criza petrolului se poate prelungi și prețurile pot crește semnificativ mai mult în lunile următoare, deci e aproape imposibil de calculat o sumă privind efortul bugetar pentru a ține prețurile sub control și 3) actualmente, criza petrolului e una a prețului, dar poate ajunge rapid o criză a cantităților. Altfel spus, deocamdată există ceva rezerve, naționale și la nivel european și global, avem doar prețuri mari în așteptarea că peste câteva săptămâni s-ar putea să avem un deficit major de petrol în piață. Dar peste aceste câteva săptămâni am putea ajunge să ne confruntăm cu o nouă realitate: nevoia de a reduce consumul cu cantitatea lipsă de 20%. Dacă la noi discuția este despre cum facem ca nici măcar proprietarul de Jeep să nu-și dea seama că e vreo problemă pe undeva pe planetă când pune benzină, IEA recomandă deja guvernelor să ia în calcul măsuri dure de raționalizare a consumului. Măsurile înseamnă reducerea călătoriilor evitabile sau neesențiale (de la car sharing la munca de acasă și înlocuirea transportului cu mașina proprie cu transportul în comun, limitarea vitezei de circulație sau chiar politici de tipul ”număr par – număr impar”); și înlocuirea petrolului și gazului din diverse utilizări, casnice și industriale, cu orice altceva se poate pe termen scurt. Pentru mulți dintre români, propunerea pare ruptă din ceaușismul anilor 1980; dar întrebarea reală și cât se poate de concretă e ce vom face dacă avem de ales între a face plinul de benzină ca până acum până când benzinăriile vor fi goale pentru toată lumea sau să ne asigurăm că va exista suficient combustibil pentru ambulanțe și infrastructură critică.

Este evident că nu vom putea continua așa cu dezmățul populist. Nu putem să pedalăm în continuare pe creșterea consumului de combustibili fosili, întârzierea investițiilor în regenerabile și în stocare și populismul în declarații, când ne confruntăm cu ceea ce se poate dovedi cea mai gravă criză energetică din istorie. Dacă nu renunțăm la măsurile păguboase, la investițiile catastrofale din bani publici (dacă se întâmplă) în rețele de gaz natural și centrale electrice pe gaz, la subvenționarea tuturor pe termen nelimitat pentru gaz și (ne gândim) pentru benzină sau motorină, la aruncatul banilor din buget pe fereastră pe măsuri care merg contra realității din restul lumii, faliment scrie pe noi. Iar de data aceasta nu va avea cine să ne mai salveze.