1 Argument
2 De la suferința profesională la suferința etică
3 Specificul magistraturii
4 Experiența instituțională a injustiției
5 Spiritul de corp și paradoxul protecției instituționale
6 Neîncrederea publică și problema legitimității
7 Disidența și problema selecției profesionale
8 Profesionistul non-resentimentar ca figură publică
9 Concluzie – pentru o justiție care să nu-i piardă pe cei de care are nevoie
1.Argument
Există o formă de suferință profesională despre care se vorbește relativ puțin: aceea care apare atunci când omul continuă să creadă în finalitatea profesiei sale, dar întâmpină dificultăți tot mai mari în a recunoaște această finalitate în funcționarea concretă a instituției căreia îi aparține.
Nu e vorba despre simpla oboseală, despre stres sau dificultatea inerentă exercitării unei profesii solicitante. Este vorba despre o contradicție mai profundă: profesionistul suferă fiindcă ceea ce este determinat să facă, să accepte sau să suporte intră în tensiune cu ceea ce consideră că instituția sa ar trebui să fie.
Judecătorul nu exercită doar o funcție tehnică, el aparține unei instituții a cărei legitimitate se întemeiază pe promisiunea de a proteja drepturi, de a limita arbitrariul și de a realiza, prin intermediul legii, o formă laică de justiție.
De aceea, atunci când constată o distanță între această promisiune și funcționarea instituției, conflictul nu mai este unul pur profesional, ci devine un conflict cu însăși reprezentarea pe care o are despre sensul profesiei sale.
2 De la suferința profesională la suferința etică
Christophe Dejours[1] a arătat că munca nu poate fi redusă la respectarea unei fișe a postului. Între ceea ce este prescris și ceea ce trebuie efectiv realizat există întotdeauna un interval care solicită inteligența practică, judecata și responsabilitatea celui care muncește.
Această distanță dintre normă și realitate poate deveni sursă de suferință atunci când organizația îl determină pe profesionist să participe sau să asiste neputincios la acțiuni pe care le consideră incompatibile cu propriile valori. Dejours vorbește, în acest context, despre „suferință etică”. Conceptul se aplică, așadar, atunci când subiectul este pus în situația de a contribui (direct sau indirect) la ceva ce, din punct de vedere moral, dezaprobă.[2]
Importanța acestei perspective pentru magistratură este cu atât mai mare, iar Dejours a analizat explicit problema în raport cu instituția judiciară. Într-un articol publicat în 2022, autorul examinează modul în care transformările organizaționale și manageriale ale justiției din Franța pot produce forme de suferință etică în rândul celor care lucrează în acest sistem.[3] Cred că am putea acorda și noi atenție analizei pentru că ne privește deopotrivă.
Această abordare permite o deplasare a unghiului. Suferința magistratului nu trebuie privită doar ca o problemă individuală, psihologică sau de adaptare. Ea poate fi un simptom al unei contradicții și unei tensiuni instituționale.
Întrebarea nu mai este legată doar de motivul direct al suferinței judecătorului X, ci și de sursa profundă, de modul de funcționare a instituției. Întrebare care ne poate duce către o perspectivă mult mai complexă, am zice structurală.
3. Specificul magistraturii
Suntem de acord cu toții că există o diferență fundamentală între un dezacord profesional obișnuit și conflictul trăit de magistrat în lumea sa profesională. Un angajat poate considera că organizația sa funcționează prost fără ca acest lucru să afecteze sensul fundamental al activității sale. În ipoteza în care se întâmplă acest lucru, își poate schimba locul de muncă, mergând la un alt angajator. În cazul justiției, situația este ușor diferită pentru că ea își justifică existența prin raportare la un set de valori tari: legalitate, imparțialitate, independență, egalitate, protecția drepturilor și combaterea arbitrarului.
Judecătorul nu este, prin urmare, doar un executant al unei funcții. El participă la realizarea unei promisiuni instituționale. De aici rezultă intensitatea particulară a suferinței etice.
Atunci când profesionistul are sentimentul că mecanismele instituționale generează ele însele conformism, inegalitate, protecție corporatistă sau marginalizarea opiniilor divergente, el nu constată doar că organizația funcționează imperfect, ci percepe o contradicție între norma justificatoare, fondatoare a acesteia și experiența sa concretă.
În această situație, suferința nu mai este exterioară profesiei. Ea e produsă chiar de atașamentul față de profesie. Cu cât magistratul crede mai mult în justiție (cu cât e mai idealist, am spune noi), cu atât îl poate afecta mai puternic ceea ce percepe ca fiind o îndepărtare a instituției de propria sa menire.
4. Experiența instituțională a injustiției
Această problemă este aprofundată de E. Renault[4]. El propune să luăm în serios experiența subiectivă a injustiției și să nu o tratăm ca pe un simplu sentiment individual. Cartea sa relevantă include în mod explicit analiza „instituțiilor injustiției” și discută relația dintre nerecunoaștere, suferință socială și suferință psihică.[5]
Un asemenea cadru este extrem de fertil pentru analiza magistraturii. Un judecător (sau procuror) care trăiește o situație instituțională ca fiind injustă nu este neapărat „hipersensibil”. De cele mai multe ori, e vorba de o suferință etică veche pe care nimeni nu a vrut să o ia în serios.
Renault subliniază importanța transformării suferinței într-un obiect al criticii sociale. Titlul unuia dintre capitolele centrale ale cărții este sugestiv: „Critica socială ca purtător de cuvânt al suferinței”.[6]
Ideea este esențială pentru problema noastră. Suferința nu trebuie redusă la ceva ce trebuie eliminat prin adaptarea individului. Ea poate deveni un limbaj prin care instituția ajunge să-și perceapă propriile contradicții. Mai mult, suferința etică a magistratului poate fi o formă de cunoaștere instituțională, dacă are cine să audă și să vadă. Ea poate spune ceva despre sistemul pe care statisticile de productivitate, indicatorii cantitativi, în general, dezbaterile interminabile despre privilegii – termen deloc anodin, cu încărcătură emoțională – nu îl pot surprinde.
5. Spiritul de corp și paradoxul protecției instituționale
Vom mai spune o banalitate : nicio profesie nu poate funcționa fără solidaritate. În cazul magistraturii, solidaritatea profesională este chiar o condiție a independenței. Judecătorii trebuie să poată conta unii pe ceilalți și pe CSM în fața presiunilor externe.
Dar această solidaritate poate cunoaște o transformare. Ea poate trece de la protejarea independenței funcției la protejarea corpuluiprofesional ca atare ori a unora dintre membrii corpului. Diferența este subtilă, dar esențială. Independența justiției există în interesul justițiabilului și al societății. Corporatismul există în interesul corpului. Cele două pot coincide, dar nu sunt identice. Pericolul apare atunci când orice critică externă este percepută ca atac împotriva întregii justiții, iar orice critică internă este percepută ca o slăbire a solidarității profesionale.
Instituția intră astfel într-un cerc vicios: cu cât se simte mai atacată din exterior, cu atât se închide mai mult în interior; cu cât se închide mai mult, cu atât devine mai puțin capabilă să audă critica; și cu cât devine mai incapabilă de autocritică, cu atât crește neîncrederea din exterior.
Din această perspectivă, spiritul de corp poate deveni involuntar unul dintre factorii care alimentează neîncrederea pe care încearcă să o combată. Am dezvoltat acest raționament și într-un alt material.[7]
6. Neîncrederea publică și problema legitimității
Fără îndoială, justiția nu poate fi evaluată riguros prin sondaje de opinie. O decizie judiciară (sau a CCR) nu devine justă pentru că este populară și nu devine injustă pentru că este impopulară. Dar această observație, perfect corectă, nu poate conduce la concluzia opusă: că nivelul de încredere al societății ar fi lipsit de importanță.
Încrederea este o componentă a legitimității instituționale. Iar o justiție care își pierde sistematic credibilitatea trebuie să se întrebe de ce[8]. Uneori răspunsul poate fi manipularea politică, alteori poate fi neînțelegerea rolului instanțelor. Dar este posibil ca unele forme de neîncredere să exprime și experiențe reale de abuz, incoerență, inegalitate sau insensibilitate instituțională.
Problema serioasă apare atunci când instituția refuză să distingă între aceste cauze și să ofere răspunsuri chibzuite, mature. A respinge orice critică drept subversivă înseamnă a pierde capacitatea autocritică și de redresare. A accepta orice critică drept adevăr înseamnă a abandona autonomia profesională.
Între cele două extreme există ceea ce am putea numi receptivitatea instituțională față de percepția publică a justiției. Aceasta nu înseamnă populism judiciar. Înseamnă conștiința faptului că puterea de a judeca este exercitată într-o comunitate și că legitimitatea sa nu poate fi separată complet de percepția societății față de instituția care o exercită.
7. Disidența și problema selecției profesionale
Poate că aici se află consecința cea mai puțin vizibilă a suferinței etice. Un climat instituțional apăsător, conflictual, nu îi afectează pe toți profesioniștii în același mod. Unii se adaptează, alții luptă și alții se retrag. Dar această distribuție nu este neutră. Dacă accesul la responsabilități depinde tot mai mult de capacitatea de a suporta confruntarea, de a construi alianțe, de a răspunde atacurilor și de a ocupa spațiul instituțional, atunci persoanele cele mai moderate pot ajunge să considere că jocul nu le aparține.
Cei mai agresivi devin mai vizibili, cei mai ambițioși devin mai prezenți. Cei care acceptă mai ușor logica raporturilor de forță dobândesc un avantaj. Iar cei care preferă discreția, dialogul, nuanța și evitarea resentimentului pot ajunge să se retragă.
Este posibil, astfel, ca un sistem instituțional să producă o formă de selecție profesională inversă. Nu neapărat cei mai potriviți pentru exercitarea autorității ajung să o exercite, ci cei mai adaptați la climatul în care autoritatea trebuie cucerită. Aceasta este o ipoteză care merită cercetată empiric. Aș numi-o provizoriu „selecția instituțională prin resentiment”.
Expresia nu desemnează o categorie deja consacrată terminologic. Ea reprezintă o ipoteză analitică: aceea că anumite medii profesionale pot favoriza, prin mecanisme informale de selecție, persoane capabile să supraviețuiască conflictului, dar nu neapărat cele mai potrivite pentru exercitarea unei autorități temperate și reflexive.
8. Profesionistul non-resentimentar ca figură publică
Credem că noțiunea de profesionist non-resentimentar poate deveni centrală. Ea nu desemnează un profesionist pasiv, conciliant cu orice preț sau incapabil de conflict. Dimpotrivă, acest profesionist poate fi ferm, poate contesta o decizie, poate denunța o injustiție, poate critica o instituție și poate lupta pentru schimbare. Dar refuză ca lupta lui să fie alimentată de resentiment.
Nu are nevoie să-și deteste adversarul pentru a-i combate ideile. Nu transformă dezacordul profesional într-o ofensă personală. Nu își construiește identitatea în jurul propriei imagini de victimă. Nu confundă autoritatea cu agresivitatea și, mai ales, nu își transformă suferința într-un drept asupra celorlalți.
Această figură este importantă pentru justiție deoarece profesia juridică este, în fond, o profesie a conflictului instituționalizat. Judecătorul este chemat să transforme conflictul în decizie. De aceea, este nefiresc ca instituția care reglementează conflictele societății să recompenseze în interiorul său tocmai incapacitatea de a le gestiona altfel decât prin raporturi de putere.
Se poate formula în acest context o ipoteză mai generală. Un climat instituțional dominat de suspiciune, rivalitate și competiție poate genera ceea ce, într-un sens larg, am putea numi „pasiuni triste”: invidie, dorință de revanșă, frică de marginalizare, ambiție defensivă și, bineînțeles, resentiment. Am mai abordat tangențial această temă într-un alt articol.[9]
Desigur, nu putem fi mereu zen, asemenea trăiri există, ele sunt parte din experiența umană. Problema este atunci când instituția ajunge să le transforme în resurse de carieră. Când pentru a rezista trebuie să fii permanent combativ, când pentru a fi auzit trebuie să fii mai vocal decât ceilalți, când pentru a progresa trebuie să știi să construiești tabere, atunci cultura instituției începe să selecteze anumite dispoziții psihologice. Iar pentru justiție e dramatic fiindcă slăbește reflexivitatea echidistantă.
Apare un paradox dureros: pentru a nu fi zdrobit de sistem, profesionistul poate ajunge să adopte tocmai comportamentele care fac sistemul atât de greu de suportat. Aceasta este una dintre formele cele mai subtile ale suferinței etice. Nu mai este vorba doar despre faptul că instituția produce suferință, ci de riscul ca, în timp, instituția să-i transforme pe cei care rămân în ea.
Aici se întâlnesc cele două perspective teoretice principale. La Dejours, suferința etică devine inteligibilă prin raportare la organizarea muncii și la posibilitatea ca individul să fie determinat să participe la practici contrare propriilor valori.[10] La Renault, experiența suferinței trebuie ascultată ca experiență a unei posibile injustiții și poate deveni punct de plecare pentru critica instituțiilor.[11]
Împreună, cele două perspective permit o deplasare care se poate dovedi crucială. Nu trebuie să ne întrebăm doar cum poate fi adaptat profesionistul la instituție, ci și ce anume din instituție trebuie schimbat pentru ca profesionistul să nu mai fie obligat să aleagă între adaptare și integritate.[12]
Această întrebare este cu atât mai importantă în justiție cu cât integritatea profesională nu este un lux moral. Ea este una dintre condițiile legitimității funcției. Un judecător care își pierde capacitatea de a se recunoaște în propria instituție poate continua să judece corect cauzele care îi sunt repartizate și atât. Dar, pe termen lung, este posibil ca sistemul să piardă ceva mai important: disponibilitatea oamenilor de calitate de a-și asuma responsabilități în interiorul ei.
9. Concluzie – pentru o justiție care să nu-i piardă pe cei de care are nevoie
Suferința etică a magistratului nu trebuie tratată ca o problemă psihologică individuală. Ea poate fi un indicator al stării morale a instituției și apare atunci când profesionistul percepe o distanță între standardele sale interioare și realitate. Poate fi alimentată de sentimentul unei aplicări inegale a normelor, de experiența nerecunoașterii, de conformism instituțional, de utilizarea disciplinei ca instrument de normalizare, de transformarea solidarității profesionale în corporatism sau de imposibilitatea de a exprima critic, fără costuri disproporționate, o opinie diferită.
Dar consecința cea mai gravă nu este suferința celui care pleacă. Este transformarea celui care rămâne. Un sistem care recompensează permanent oportunismul, agresivitatea, suspiciunea, ambiția și capacitatea de a rezista conflictului poate ajunge să producă o selecție profesională contrară propriilor sale nevoi.
Cei adaptați la luptă vor ocupa spațiul. Moderații se vor retrage. Cei mai nuanțați vor deveni tăcuți. Cei non-resentimentari vor considera că nu merită să participe. Iar instituția va sărăci, treptat, intelectual și moral.
De aceea, problema nu este doar de a păstra în magistratură profesioniști competenți. Este aceea de a crea condițiile pentru ca oamenii integri, cultivați, nuanțați, politicoși să poată ocupa poziții de responsabilitate fără să fie obligați să devină ceea ce nu sunt.
Idealul profesionistului non-resentimentar nu este, în acest sens, un ideal de slăbiciune, ci unul de forță interioară. Este individul capabil să lupte fără să urască, să critice fără să distrugă, să reziste fără să se înăsprească și să exercite autoritatea fără să transforme propria frustrare într-un instrument de dominație.
Un sistem judiciar matur ar trebui să încurajeze tocmai această formă de profesionalism. El nu poate fi lipsit de conflicte. Trebuie să fie însă o structură în care conflictul să nu producă ranchiună, solidaritatea să nu se transforme în complicitate, iar disciplina să nu devină conformism.
În cele din urmă, problema de fond este, credem noi, una politică : ce fel de oameni creează și promovează sistemele, în cazul nostru justiția. Dacă sistemul îi descurajează tocmai pe cei care ar putea aduce în interiorul său curaj, măsură și decență, atunci suferința lor nu mai este o problemă personală. Ea devine problema viitorului instituției.
[1] Psihiatru și psihanalist francez contemporan (născut în 1949), specialist în psihodinamica muncii, profesor emerit al Universității Paris-Nanterre.
[2] Christophe Dejours, Souffrance en France. La banalisation de l’injustice sociale, Paris, Seuil, 1998 ; Christophe Dejours și Gabriel Perez, La souffrance éthique. Déserter, collaborer ou résister?, Paris, Grasset, 2026.
[3] C. Dejours, « Travail et souffrance éthique. L’institution judiciaire à l’ère gestionnaire », Délibérée, 2022/1, nr. 15, pp. 70-75. Articolul, accesibil pe www.cain.info, este dedicat în mod expres instituției judiciare și constituie pentru tema de față, credem, o foarte bună referință. În cuprinsul său se analizează consecințele “turnurii neoliberale” din justiție, adică adoptarea unor criterii cantitative, pur gestionare pentru evaluarea performanței. Prima pe care autorul o identifică este una psihologică – izolarea, pierderea încrederii în colegi și în colectiv. Apoi, diminuarea puterii de acțiune colectivă care implică respectul față de ceilalți, încrederea în loialitatea lor etc. În fine, scăderea calității muncii fiindcă “hiperindividualismul în care fiecare e pentru sine, dacă devine regula, afectează soliditatea colectivului și cooperarea, atât pe orizontală cât și pe verticală, antrenând, în timp, degradarea competențelor colective” (p.73)
[4] Filosof francez contemporan (născut în 1967), profesor de filosofie la Universitatea Paris-Nanterre.
[5] Emmanuel Renault, L’Expérience de l’injustice. Reconnaissance et clinique de l’injustice, Paris, La Découverte, 2004. Cartea conține, între altele, capitolul „Les institutions de l’injustice”, pp. 179-244, și o parte consacrată suferinței sociale și psihice.
[6] E. Renault, „La critique sociale comme porte-parole de la souffrance”, în op.cit., pp. 327-363. Titlul capitolului este deosebit de relevant pentru ipoteza că suferința profesională poate constitui un indicator critic al unei contradicții instituționale.
[7] Gabriel Caian, Puterea celor fără de putere, www.juridice.ro, 17 noiembrie 2025.
[8] Un nou sondaj INSCOP Research arată că doar un sfert dintre români (25,5%) au încredere în sistemul de Justiţie, în timp ce peste 70% declară că au destul de puţină, foarte puţină sau nu au deloc. În același timp, majoritatea cetățenilor (92,3%) consideră însă că este foarte important ca România să aibă un sistem judiciar independent, deși doar 23,7% cred că acesta funcționează efectiv fără influențe politice. Pentru mai multe detalii: https://observatornews.ro/justitie/sondaj-inscop-peste-70-dintre-romani-nu-au-incredere-in-justitie-sistemul-perceput-ca-fiind-vulnerabil-643288.html
[9] Gabriel Caian, Paradigma drepturilor și pasiunile triste, www.contributors.ro, 11 octombrie 2025.
[10] C. Dejours, art. cit., pp. 70-75. Dejours leagă, cum spuneam, explicit analiza suferinței etice de transformările organizaționale ale instituției judiciare.
[11] Emmanuel Renault, op. cit., în special pp. 179-244 și 327-363.
[12] Acesta este rolul instituțiilor cheie – Consiliul Superior al Magistraturii și Înalta Curte de Casație și Justiție.
Un articol dur, mai dur decat tot ceea ce ati publicat pana acum pe contributors. Este pe deplin justificat si explicabil. Toate asteptarile pe care le-ati avut s-au „evaporat”, suferinta etica devine din ce in ce mai intensa.
In limitele competentelor, in limitele legii, neincalcand principii a caror incalcare v-ar afecta moral…..incercati sa faceti ceva mai mult, ceva mai eficient, astfel incat sa puteti trai cu speranta ca totusi va veni un moment incepand cu care suferinta etica va inceta si ca acel moment nu va fi prea departat in timp.
„În cazul magistraturii, solidaritatea profesională este chiar o condiție a independenței. Judecătorii trebuie să poată conta unii pe ceilalți și pe CSM în fața presiunilor externe”
Presupun ca toate suferintele inceteaza daca suna Lia.
https://www.csm1909.ro/ViewFile.ashx?guid=90f62729-d3a6-4b5c-b7fe-5b4a7c0bf99d-InfoCSM
Am curiozitatea câți din Tribunalul Dolj au participat până acum în acest proces și în ce mod. Sau în oricare din altele analoge din trecut.
„Fără îndoială, justiția nu poate fi evaluată riguros prin sondaje de opinie. ”
Sunt de acord.
Dar subordonarea justiției de către cleptocrație NU se poate explica doar prin pensioarele grase obținute la vârste fragede. Sigur este mai mult.
Nimeni nu poate demonstra, pentru că este un corp profesional ermetic, iar avertizorii de integritate fie sunt excluși din magistratură, fie sunt invitați să învețe a merge pe acoperiș, însă este imposibil să credem că e pur și simplu vorba despre masochism, la indivizi cu personalități, de altfel, extrem de puternice și bățoase…
…Și, de fapt, nu este vorba despre o imensă corupție.
Președintele, cel informat de 100 de ori mai bine decât cetățenii și decât cei care sesizează neregulile din justiție, a numit în fruntea Marilor Parchete persoanele controversate primite pe listă de la PSD, cea mai reprezentativă marionetă a cleptocrației în ultimii 36 de ani.
Apoi, a fost dus decorativ timp de 10 minute la ședința CSM.
Or fi având românii rezultate modeste la Testele Pisa, dar nu suntem chiar toți într-atât de bătuți în cap pe cât își imaginează – cu un tupeu fantastic și fără urmă de scrupul – cleptocrații din România.
Bieții magistrați, cât de mult suferă ei dpdv profesional, etic și moral!
Domnilor, în toate organizațiile există o „cultură organizațională”, respectiv un mod profesional ierarhizat, chiar dacă este presupusă o „independență” profesională. Așa este și în Sistemul de Educație, de Sănătate, etc, ba chiar firmele private au o cultură organizațională specifica. În TOATE există contradicții profesionale, ierarhice, etice, morale, etc.
Autorul pare să vrea să spună că Justiția este „mai cu moț”, acolo suferința bieților magistrați este enormă, este aproape de nesuportat. Ca urmare, zic eu, salariile trebuie să fie de 5000-10000 euro pe lună și, din cauza stresului, pensionarea să fie la 40 de ani cu pensia mai mare ca salariul!
Bineînțeles, fiind inamovibil, magistratul independent nu are nicio răspundere în fața nimănui (eventual în fața colegilor din ierarhie…). Altminteri, corupții pot fi eliberați prin prescrierea faptelor datorită amânării dosarelor, CCR poate da legi cu conținut retroactiv, Parchetele pot fi asmuțite contra Opoziției politice, etc. În timpul ăsta magistrații, săracii, plâng și-și rup părul din cap că nu pot să facă Dreptate….
Nu, Justiția a devenit Stat în Stat și parte a Statului Mafiot.
Așa că eu, personal, vreau înființarea Tribunalelor Poporului….
”nicio profesie nu poate funcționa fără solidaritate. În cazul magistraturii, solidaritatea profesională este chiar o condiție a independenței. Judecătorii trebuie să poată conta unii pe ceilalți și pe CSM în fața presiunilor externe.”
În Statele Unite, judecătorii contează pe votul cetățenilor. Pentru început, ce-ar fi ca președinții de judecătorie să fie aleși nominal de către cetățenii din comunitățile respective? Că de solidaritatea corupților e sătulă România.
„ … să fie aleși nominal de către cetățenii din comunitățile respective?” !!!
Totuși, să vorbim un pic de dozarea de realităților!
Să ne uităm la calitățile „aleșilor” neamurilor:
– in renumitul „coteț de curci” LOV plin cu cutii de pantofi roșii;
– la cei 15000 de specialiști ai CDR rămași din 1996 la același stadiu, prin combinații, rotative, coalizări, …;
– la virtuțile ajunse in epoca de AUR cu mare priză la publicul devorator de spectacol, cu basme și povești cu ilene cosânzene, ostași in slujba țării, … cu pupat de steaguri și datu-n bărci prin Cazane cu Prințesa Dunării, …
https://www.g4media.ro/video-galerie-foto-unele-glume-se-scriu-singure-festival-de-memeuri-pe-retele-sociale-dupa-ce-armada-aur-s-a-plimbat-cu-printesa-dunarii-pe-lac.html
https://www.facebook.com/Gandul.ro/videos/armada-aur-a-luat-cu-asalt-cazanele-dunării-înaintea-consiliului-național-de-con/1620947336300265/
S-a umplut scena cu teorii Caragialene puse in practică. Vorbim de „aleși” care s-au ales ei mai inainte, după chipul și asemănarea lor de pe tik-tok.
Ne consolăm cu ideea că, spre deosebire de oferta de case cu 35000 marketingul epocii de aur, americanii au o ofertă politică mai ”realistă„: 5000 de dolari pe cap de cetățean adult.
https://www.digi24.ro/stiri/externe/sua/trump-promite-cate-5-000-de-dolari-pentru-fiecare-american-daca-partidul-sau-pastreaza-controlul-asupra-congresului-ce-spun-sondajele-3941875
Ce mai este corupția in ziua de azi?
Nici ea nu mai este ce a fost. Ea trebuie redefinită pentru a putea combate eficient efectele ei corozive.
Hell yeah… and it will work as well for prosecuting attorney…
Eseul dlui doctor este ca un scaun caruia ii lipseste un picior.
Nu pomeneste ceva despre (i)responsabilitate.
„magistrat(e/i)lor” li s-a dat o galagie de drepturi…
cand decizii aberante au fost rasturnate la CEDO…
Romania a platit din buget…
firesc ar fi fost sa plateasca to’ar’s(ii/ele) care au produs pagubele.
Foarte multe vorbe goale. Justiția din România este sensibila, doar la bani si privilegii. Judecătorii despre care vorbiți au devenit un fel de asistați sociali de marca pentru care profesia este doar un mijloc de acumulare de bunuri. Independența pe care o invoca mereu este doar scutul sub care se protejează si își protejează privilegiile. Dorind sa lucreze foarte puțin, dar pe bani mulți si pentru o pensie timpurie si necontributiva nu fac decât sa demonstreze caractere mici, poate cele mai mici din societatea noastră. Au fost preluate chestiuni dintr-o alta justitie care noua ne este necunoscuta, iar autorul nu face altceva decât sa ne arate cât de jos suntem în aceasta profesie milenara si cu idealuri distincte de ce înțeleg altii prin justitie. Un articol care ne spune ca autorul a citit câteva cărți si care transpune niște noțiuni si idei la o realitate cea a justiției noastre, inexistenta.
„o societate fără prin tipuri…..”
Cum e societatea așa și magistratura. Sau viceversa?
Totuși, 80%din magistrați sunt magistrate…
Așa arată lumea femeilor!
Justiția trebuiește REFORMATA în totalitate – Judecătorul prin funcția căpătată prin numire cu examen doar de forma nu poate exista.
Eu sunt un Apelant la Justiție zona Buzoiana, întâmpin și am întâmpinat mult – de la cereri și până la executarea unei Hotărâri date.
După tone de tratate și doctorate, după mii de specializări și deliberări fără număr, după păduri întregi transformate în biblioteci de specialitate și încă altele menită să despartă încă odată lumea în specialiști și profani, după toate astea, deci, mai are vreo legătură Justiția cu dreptatea? Nu cred. Nu-i vorba că cred eu ar valora mai mult decât un zero. E vorba că în sociologie zero cu zero cu zero cu zero…poate face mult. Poate face chiar cât o trădare națională. Despre asta e vorba.
Domnul Mihai Maci publica in anul 2023 articolul „Refuzul de a judeca”, in care spunea (printre altele):
https://www.contributors.ro/refuzul-de-a-judeca/
La acel articol, am postat si eu un comentariu in care reluam o idee pe care am postat-o prima data in anul 2016, idee care cred ca are aceeasi relevanta si acum ca si atunci. Postez aici (din nou) comentariul pe care l-am facut la articolul „Refuzul de a judeca” al domnului Mihai Maci:
Magistraţii „afoni”
Scriam in 2016 un comentariu (la un articol de Dan Tapalaga) despre „magistratii afoni” – care nu ar fi trebuit sa ajunga niciodata magistrati (Dan Tapalaga: „Ma adresez direct magistratilor din Uniunea Nationala a Judecatorilor din Romania, promotorii unei dezgustatoare forme de protest: greva pentru bani facuta in numele unor principii inalte.” http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-21302178-memorandistilor-gura-plina-principii.htm ). Cred ca ideile din acel comentariu sunt din nou (din pacate) de actualitate:
Degradarea „gândirii profesionale” in magistratura este, de fapt, o consecinta a lipsei unui puternic spirit justitiar de care dau dovada magistratii „afoni” (cei cu o moralitate laxa). Acesta este si motivul pentru care motivarea multor decizii luate de catre acesti magistrati „afoni” suna atat de fals.
https://www.contributors.ro/refuzul-de-a-judeca/#comment-572723
Stiri si articole recente privind justitia;
https://www.g4media.ro/judecatoarea-de-la-craiova-care-a-obtinut-la-curtea-de-apel-bucuresti-suspendarea-procedurii-de-selectie-a-judecatorului-roman-la-cjue-este-sotia-lui-nicu-sarcina-zis-tati-unul-dintre-cei-mai-bogati.html
https://www.g4media.ro/exclusiv-reteaua-magistratilor-politicienilor-si-oamenilor-de-afaceri-din-constanta-conectati-la-pasagerii-zborurilor-private-din-nisa-si-mykonos-conexiunile-cu-un-alt-judecator-ccr-si-capii-pro.html
https://www.g4media.ro/lia-savonea-explica-de-ce-a-reactionat-dupa-intalnirea-dintre-sefa-ccr-simina-tanasescu-si-premierul-interimar-ilie-bolojan-dar-nu-a-zis-nimic-despre-prezenta-judecatorului-cristian-deliorga-in-jet.html
https://www.g4media.ro/dubla-masura-a-justitiei-de-tip-savonea-gravitatea-cazului-deliorga.html
https://www.g4media.ro/sefa-institutului-national-al-magistraturii-si-membri-csm-la-cursuri-despre-drepturile-omului-in-turcia-condamnata-constant-la-cedo-organizatiile-internationale-raporteaza-o-degradare-continua-a-d.html
https://www.g4media.ro/curtea-de-apel-bucuresti-il-achita-pe-generalul-in-rezerva-florin-mihalache-fost-adjunct-al-directorului-serviciului-de-telecomunicatii-speciale-de-acuzatiile-de-trafic-de-influenta-si-spalarea-bani.html
https://www.g4media.ro/exclusiv-curtea-de-apel-bucuresti-fieful-liei-savonea-a-suspendat-procedura-declansata-de-guvernul-bolojan-pentru-desemnarea-candidatului-romaniei-la-functia-de-judecator-la-curtea-de-justitie-a-uni.html
https://www.g4media.ro/procurorul-csm-claudiu-sandu-despre-zborul-cu-jet-privat-al-judecatorului-ccr-cristian-deliorga-cum-se-face-ca-nu-vedem-nici-o-actiune-a-inspectiei-judiciare-exista-magistrati-care-isi-dore.html
@LS _ „Stiri si articole…”
N-o uitați pe asta, că este importantă…
https://www.g4media.ro/blitzkrieg-in-justitie-inalta-curte-a-blocat-la-cererea-procurorului-general-cristina-chiriac-sesizarea-curtii-de-justitie-a-ue-privind-compatibilitatea-cu-dreptul-uniunii-a-sectiei-speciale-siij-2.html
Aici măcar și-au asumat. Acum aproape treizeci de ani aveam citație pentru ora 8 la complet care emisese citația ca să constat c-a fost scoasă de pe listă cauza. Cu termen la 13 când s-a și hotărât ce voia mașinăria (tot mutare, „declinare” dar putem să-i zicem stră-mutare că se pronunțase cusuju în procedura proaspăt făcută cadou de parlament și pe care a-mbrătișat-o și noua constituție votată prin parcuri și supermarketuri cu urna mobilă după ce s-a și modificat timpul de votare la două zile în loc de una cât fusese prevăzut : recurs în interesul legii.
Ce mai conta că însăși procedura asta abuzivă declara totuși că n-are efect asupra hotărârilor anterior pronunțate și cauza mea tocmai avea „la activ” o astfel de hotărâre)
Profesioniști.
Uitați-vă la recenta rezoluția cazului primarului Traian Simionca , agresor sexual.
Se întoarce la muncă..după un an de la actul comis.
Iar victima probabil stă închisă în casă de rușine.
Cazurile Pomohaci , Tate au trecut prin același etape.
Mușamalizare, bagatelizare.
Oamenii aceia care au luat decizii în cazurile respective, par a avea zero moralitate, zero noțiune a normalității.
O țară care instituțional protejează agresorii de ființe umane nu este o țară sigură.