Suferința etică din magistratură

1 Argument
2 De la suferința profesională la suferința etică
3 Specificul magistraturii
4 Experiența instituțională a injustiției
5 Spiritul de corp și paradoxul protecției instituționale
6 Neîncrederea publică și problema legitimității
7 Disidența și problema selecției profesionale
8 Profesionistul non-resentimentar ca figură publică
9 Concluzie – pentru o justiție care să nu-i piardă pe cei de care are nevoie

1.Argument

Există o formă de suferință profesională despre care se vorbește relativ puțin: aceea care apare atunci când omul continuă să creadă în finalitatea profesiei sale, dar întâmpină dificultăți tot mai mari în a recunoaște această finalitate în funcționarea concretă a instituției căreia îi aparține.

Nu e vorba despre simpla oboseală, despre stres sau dificultatea inerentă exercitării unei profesii solicitante. Este vorba despre o contradicție mai profundă: profesionistul suferă fiindcă ceea ce este determinat să facă, să accepte sau să suporte intră în tensiune cu ceea ce consideră că instituția sa ar trebui să fie.

Judecătorul nu exercită doar o funcție tehnică, el aparține unei instituții a cărei legitimitate se întemeiază pe promisiunea de a proteja drepturi, de a limita arbitrariul și de a realiza, prin intermediul legii, o formă laică de justiție.

De aceea, atunci când constată o distanță între această promisiune și funcționarea instituției, conflictul nu mai este unul pur profesional, ci devine un conflict cu însăși reprezentarea pe care o are despre sensul profesiei sale.

2 De la suferința profesională la suferința etică

Christophe Dejours[1]  a arătat că munca nu poate fi redusă la respectarea unei fișe a postului. Între ceea ce este prescris și ceea ce trebuie efectiv realizat există întotdeauna un interval care solicită inteligența practică, judecata și responsabilitatea celui care muncește.

Această distanță dintre normă și realitate poate deveni sursă de suferință atunci când organizația îl determină pe profesionist să participe sau să asiste neputincios la acțiuni pe care le consideră incompatibile cu propriile valori. Dejours vorbește, în acest context, despre „suferință etică”. Conceptul se aplică, așadar, atunci când subiectul este pus în situația de a contribui (direct sau indirect) la ceva ce, din punct de vedere moral, dezaprobă.[2]

Importanța acestei perspective pentru magistratură este cu atât mai mare, iar Dejours a analizat explicit problema în raport cu instituția judiciară. Într-un articol publicat în 2022, autorul examinează modul în care transformările organizaționale și manageriale ale justiției din Franța pot produce forme de suferință etică în rândul celor care lucrează în acest sistem.[3] Cred că am putea acorda și noi atenție analizei pentru că ne privește deopotrivă.

Această abordare permite o deplasare a unghiului. Suferința magistratului nu trebuie privită doar ca o problemă individuală, psihologică sau de adaptare. Ea poate fi un simptom al unei contradicții și unei tensiuni instituționale.

Întrebarea nu mai este legată doar de motivul direct al suferinței judecătorului X, ci și de sursa profundă, de modul de funcționare a instituției. Întrebare care ne poate duce către o perspectivă mult mai complexă, am zice structurală.

3. Specificul magistraturii

Suntem de acord cu toții că există o diferență fundamentală între un dezacord profesional obișnuit și conflictul trăit de magistrat în lumea sa profesională. Un angajat poate considera că organizația sa funcționează prost fără ca acest lucru să afecteze sensul fundamental al activității sale. În ipoteza în care se întâmplă acest lucru, își poate schimba locul de muncă, mergând la un alt angajator. În cazul justiției, situația este ușor diferită pentru că ea își justifică existența prin raportare la un set de valori tari: legalitate, imparțialitate, independență, egalitate, protecția drepturilor și combaterea arbitrarului.

Judecătorul nu este, prin urmare, doar un executant al unei funcții. El participă la realizarea unei promisiuni instituționale. De aici rezultă intensitatea particulară a suferinței etice.

Atunci când profesionistul are sentimentul că mecanismele instituționale generează ele însele conformism, inegalitate, protecție corporatistă sau marginalizarea opiniilor divergente, el nu constată doar că organizația funcționează imperfect, ci percepe o contradicție între norma justificatoare, fondatoare a acesteia și experiența sa concretă.

În această situație, suferința nu mai este exterioară profesiei. Ea e produsă chiar de atașamentul față de profesie. Cu cât magistratul crede mai mult în justiție (cu cât e mai idealist, am spune noi), cu atât îl poate afecta mai puternic ceea ce percepe ca fiind o îndepărtare a instituției de propria sa menire.

4. Experiența instituțională a injustiției

Această problemă este aprofundată de E. Renault[4]. El propune să luăm în serios experiența subiectivă a injustiției și să nu o tratăm ca pe un simplu sentiment individual. Cartea sa relevantă include în mod explicit analiza „instituțiilor injustiției” și discută relația dintre nerecunoaștere, suferință socială și suferință psihică.[5]

Un asemenea cadru este extrem de fertil pentru analiza magistraturii. Un judecător (sau procuror) care trăiește o situație instituțională ca fiind injustă nu este neapărat „hipersensibil”. De cele mai multe ori, e vorba de o suferință etică veche pe care nimeni nu a vrut să o ia în serios.

Renault subliniază importanța transformării suferinței într-un obiect al criticii sociale. Titlul unuia dintre capitolele centrale ale cărții este sugestiv: „Critica socială ca purtător de cuvânt al suferinței”.[6]

Ideea este esențială pentru problema noastră. Suferința nu trebuie redusă la ceva ce trebuie eliminat prin adaptarea individului. Ea poate deveni un limbaj prin care instituția ajunge să-și perceapă propriile contradicții. Mai mult, suferința etică a magistratului poate fi o formă de cunoaștere instituțională, dacă are cine să audă și să vadă. Ea poate spune ceva despre sistemul pe care statisticile de productivitate, indicatorii cantitativi, în general, dezbaterile interminabile despre privilegii – termen deloc anodin, cu încărcătură emoțională – nu îl pot surprinde.

5. Spiritul de corp și paradoxul protecției instituționale

Vom mai spune o banalitate : nicio profesie nu poate funcționa fără solidaritate. În cazul magistraturii, solidaritatea profesională este chiar o condiție a independenței. Judecătorii trebuie să poată conta unii pe ceilalți și pe CSM în fața presiunilor externe.

Dar această solidaritate poate cunoaște o transformare. Ea poate trece de la protejarea independenței funcției la protejarea corpuluiprofesional ca atare ori a unora dintre membrii corpului. Diferența este subtilă, dar esențială. Independența justiției există în interesul justițiabilului și al societății. Corporatismul există în interesul corpului. Cele două pot coincide, dar nu sunt identice. Pericolul apare atunci când orice critică externă este percepută ca atac împotriva întregii justiții, iar orice critică internă este percepută ca o slăbire a solidarității profesionale.

Instituția intră astfel într-un cerc vicios: cu cât se simte mai atacată din exterior, cu atât se închide mai mult în interior; cu cât se închide mai mult, cu atât devine mai puțin capabilă să audă critica; și cu cât devine mai incapabilă de autocritică, cu atât crește neîncrederea din exterior.

Din această perspectivă, spiritul de corp poate deveni involuntar unul dintre factorii care alimentează neîncrederea pe care încearcă să o combată. Am dezvoltat acest raționament și într-un alt material.[7]

6. Neîncrederea publică și problema legitimității

Fără îndoială, justiția nu poate fi evaluată riguros prin sondaje de opinie. O decizie judiciară (sau a CCR) nu devine justă pentru că este populară și nu devine injustă pentru că este impopulară. Dar această observație, perfect corectă, nu poate conduce la concluzia opusă: că nivelul de încredere al societății ar fi lipsit de importanță.

Încrederea este o componentă a legitimității instituționale. Iar o justiție care își pierde sistematic credibilitatea trebuie să se întrebe de ce[8]. Uneori răspunsul poate fi manipularea politică, alteori poate fi neînțelegerea rolului instanțelor. Dar este posibil ca unele forme de neîncredere să exprime și experiențe reale de abuz, incoerență, inegalitate sau insensibilitate instituțională.

Problema serioasă apare atunci când instituția refuză să distingă între aceste cauze și să ofere răspunsuri chibzuite, mature. A respinge orice critică drept subversivă înseamnă a pierde capacitatea autocritică și de redresare. A accepta orice critică drept adevăr înseamnă a abandona autonomia profesională.

Între cele două extreme există ceea ce am putea numi receptivitatea instituțională față de percepția publică a justiției. Aceasta nu înseamnă populism judiciar. Înseamnă conștiința faptului că puterea de a judeca este exercitată într-o comunitate și că legitimitatea sa nu poate fi separată complet de percepția societății față de instituția care o exercită.

7. Disidența și problema selecției profesionale

Poate că aici se află consecința cea mai puțin vizibilă a suferinței etice. Un climat instituțional apăsător, conflictual, nu îi afectează pe toți profesioniștii în același mod. Unii se adaptează, alții luptă și alții se retrag. Dar această distribuție nu este neutră. Dacă accesul la responsabilități depinde tot mai mult de capacitatea de a suporta confruntarea, de a construi alianțe, de a răspunde atacurilor și de a ocupa spațiul instituțional, atunci persoanele cele mai moderate pot ajunge să considere că jocul nu le aparține.

Cei mai agresivi devin mai vizibili, cei mai ambițioși devin mai prezenți. Cei care acceptă mai ușor logica raporturilor de forță dobândesc un avantaj. Iar cei care preferă discreția, dialogul, nuanța și evitarea resentimentului pot ajunge să se retragă.

Este posibil, astfel, ca un sistem instituțional să producă o formă de selecție profesională inversă. Nu neapărat cei mai potriviți pentru exercitarea autorității ajung să o exercite, ci cei mai adaptați la climatul în care autoritatea trebuie cucerită. Aceasta este o ipoteză care merită cercetată empiric. Aș numi-o provizoriu „selecția instituțională prin resentiment”.

Expresia nu desemnează o categorie deja consacrată terminologic. Ea reprezintă o ipoteză analitică: aceea că anumite medii profesionale pot favoriza, prin mecanisme informale de selecție, persoane capabile să supraviețuiască conflictului, dar nu neapărat cele mai potrivite pentru exercitarea unei autorități temperate și reflexive.

8. Profesionistul non-resentimentar ca figură publică

Credem că noțiunea de profesionist non-resentimentar poate deveni centrală. Ea nu desemnează un profesionist pasiv, conciliant cu orice preț sau incapabil de conflict. Dimpotrivă, acest profesionist poate fi ferm, poate contesta o decizie, poate denunța o injustiție, poate critica o instituție și poate lupta pentru schimbare. Dar refuză ca lupta lui să fie alimentată de resentiment.

Nu are nevoie să-și deteste adversarul pentru a-i combate ideile. Nu transformă dezacordul profesional într-o ofensă personală. Nu își construiește identitatea în jurul propriei imagini de victimă. Nu confundă autoritatea cu agresivitatea și, mai ales, nu își transformă suferința într-un drept asupra celorlalți.

Această figură este importantă pentru justiție deoarece profesia juridică este, în fond, o profesie a conflictului instituționalizat. Judecătorul este chemat să transforme conflictul în decizie. De aceea, este nefiresc ca instituția care reglementează conflictele societății să recompenseze în interiorul său tocmai incapacitatea de a le gestiona altfel decât prin raporturi de putere.

Se poate formula în acest context o ipoteză mai generală. Un climat instituțional dominat de suspiciune, rivalitate și competiție poate genera ceea ce, într-un sens larg, am putea numi „pasiuni triste”: invidie, dorință de revanșă, frică de marginalizare, ambiție defensivă și, bineînțeles, resentiment. Am mai abordat tangențial această temă într-un alt articol.[9]

Desigur, nu putem fi mereu zen, asemenea trăiri există, ele sunt parte din experiența umană. Problema este atunci când instituția ajunge să le transforme în resurse de carieră. Când pentru a rezista trebuie să fii permanent combativ, când pentru a fi auzit trebuie să fii mai vocal decât ceilalți, când pentru a progresa trebuie să știi să construiești tabere, atunci cultura instituției începe să selecteze anumite dispoziții psihologice. Iar pentru justiție e dramatic fiindcă slăbește reflexivitatea echidistantă.

Apare un paradox dureros: pentru a nu fi zdrobit de sistem, profesionistul poate ajunge să adopte tocmai comportamentele care fac sistemul atât de greu de suportat. Aceasta este una dintre formele cele mai subtile ale suferinței etice. Nu mai este vorba doar despre faptul că instituția produce suferință, ci de riscul ca, în timp, instituția să-i transforme pe cei care rămân în ea.

Aici se întâlnesc cele două perspective teoretice principale. La Dejours, suferința etică devine inteligibilă prin raportare la organizarea muncii și la posibilitatea ca individul să fie determinat să participe la practici contrare propriilor valori.[10] La Renault, experiența suferinței trebuie ascultată ca experiență a unei posibile injustiții și poate deveni punct de plecare pentru critica instituțiilor.[11]

Împreună, cele două perspective permit o deplasare care se poate dovedi crucială. Nu trebuie să ne întrebăm doar cum poate fi adaptat profesionistul la instituție, ci și ce anume din instituție trebuie schimbat pentru ca profesionistul să nu mai fie obligat să aleagă între adaptare și integritate.[12]

Această întrebare este cu atât mai importantă în justiție cu cât integritatea profesională nu este un lux moral. Ea este una dintre condițiile legitimității funcției. Un judecător care își pierde capacitatea de a se recunoaște în propria instituție poate continua să judece corect cauzele care îi sunt repartizate și atât. Dar, pe termen lung, este posibil ca sistemul să piardă ceva mai important: disponibilitatea oamenilor de calitate de a-și asuma responsabilități în interiorul ei.

9. Concluzie – pentru o justiție care să nu-i piardă pe cei de care are nevoie

Suferința etică a magistratului nu trebuie tratată ca o problemă psihologică individuală. Ea poate fi un indicator al stării morale a instituției și apare atunci când profesionistul percepe o distanță între standardele sale interioare și realitate. Poate fi alimentată de sentimentul unei aplicări inegale a normelor, de experiența nerecunoașterii, de conformism instituțional, de utilizarea disciplinei ca instrument de normalizare, de transformarea solidarității profesionale în corporatism sau de imposibilitatea de a exprima critic, fără costuri disproporționate, o opinie diferită.

Dar consecința cea mai gravă nu este suferința celui care pleacă. Este transformarea celui care rămâne. Un sistem care recompensează permanent oportunismul, agresivitatea, suspiciunea, ambiția și capacitatea de a rezista conflictului poate ajunge să producă o selecție profesională contrară propriilor sale nevoi.

Cei adaptați la luptă vor ocupa spațiul. Moderații se vor retrage. Cei mai nuanțați vor deveni tăcuți. Cei non-resentimentari vor considera că nu merită să participe. Iar instituția va sărăci, treptat, intelectual și moral.

De aceea, problema nu este doar de a păstra în magistratură profesioniști competenți. Este aceea de a crea condițiile pentru ca oamenii integri, cultivați, nuanțați, politicoși să poată ocupa poziții de responsabilitate fără să fie obligați să devină ceea ce nu sunt.

Idealul profesionistului non-resentimentar nu este, în acest sens, un ideal de slăbiciune, ci unul de forță interioară. Este individul capabil să lupte fără să urască, să critice fără să distrugă, să reziste fără să se înăsprească și să exercite autoritatea fără să transforme propria frustrare într-un instrument de dominație.

Un sistem judiciar matur ar trebui să încurajeze tocmai această formă de profesionalism. El nu poate fi lipsit de conflicte. Trebuie să fie însă o structură în care conflictul să nu producă ranchiună, solidaritatea să nu se transforme în complicitate, iar disciplina să nu devină conformism.

În cele din urmă, problema de fond este, credem noi, una politică : ce fel de oameni creează și promovează sistemele, în cazul nostru justiția. Dacă sistemul îi descurajează tocmai pe cei care ar putea aduce în interiorul său curaj, măsură și decență, atunci suferința lor nu mai este o problemă personală. Ea devine problema viitorului instituției.

[1] Psihiatru și psihanalist francez contemporan (născut în 1949), specialist în psihodinamica muncii, profesor emerit al Universității Paris-Nanterre.

[2] Christophe Dejours, Souffrance en France. La banalisation de l’injustice sociale, Paris, Seuil, 1998 ; Christophe Dejours și  Gabriel Perez, La souffrance éthique. Déserter, collaborer ou résister?, Paris, Grasset, 2026.

[3] C. Dejours, « Travail et souffrance éthique. L’institution judiciaire à l’ère gestionnaire », Délibérée, 2022/1, nr. 15, pp. 70-75. Articolul, accesibil pe www.cain.info, este dedicat în mod expres instituției judiciare și constituie pentru tema de față, credem, o foarte bună referință. În cuprinsul său se analizează consecințele “turnurii neoliberale” din justiție, adică adoptarea unor criterii cantitative, pur gestionare pentru evaluarea performanței. Prima pe care autorul o identifică este una psihologică – izolarea, pierderea încrederii în colegi și în colectiv. Apoi, diminuarea puterii de acțiune colectivă care implică respectul față de ceilalți, încrederea în loialitatea lor etc. În fine, scăderea calității muncii fiindcă “hiperindividualismul în care fiecare e pentru sine, dacă devine regula, afectează soliditatea colectivului și cooperarea, atât pe orizontală cât și pe verticală, antrenând, în timp, degradarea competențelor colective” (p.73)

[4] Filosof francez contemporan (născut în 1967), profesor de filosofie la Universitatea Paris-Nanterre.

[5] Emmanuel Renault, L’Expérience de l’injustice. Reconnaissance et clinique de l’injustice, Paris, La Découverte, 2004. Cartea conține, între altele, capitolul „Les institutions de l’injustice”, pp. 179-244, și o parte consacrată suferinței sociale și psihice.

[6] E. Renault, „La critique sociale comme porte-parole de la souffrance”, în op.cit., pp. 327-363. Titlul capitolului este deosebit de relevant pentru ipoteza că suferința profesională poate constitui un indicator critic al unei contradicții instituționale.

[7]  Gabriel Caian, Puterea celor fără de putere, www.juridice.ro, 17 noiembrie 2025.

[8]  Un nou sondaj INSCOP Research arată că doar un sfert dintre români (25,5%) au încredere în sistemul de Justiţie, în timp ce peste 70% declară că au destul de puţină, foarte puţină sau nu au deloc. În același timp, majoritatea cetățenilor (92,3%) consideră însă că este foarte important ca România să aibă un sistem judiciar independent, deși doar 23,7% cred că acesta funcționează efectiv fără influențe politice. Pentru mai multe detalii: https://observatornews.ro/justitie/sondaj-inscop-peste-70-dintre-romani-nu-au-incredere-in-justitie-sistemul-perceput-ca-fiind-vulnerabil-643288.html

[9] Gabriel Caian, Paradigma drepturilor și pasiunile triste, www.contributors.ro, 11 octombrie 2025.

[10] C. Dejours, art. cit., pp. 70-75. Dejours leagă, cum spuneam, explicit analiza suferinței etice de transformările organizaționale ale instituției judiciare.

[11] Emmanuel Renault, op. cit., în special pp. 179-244 și 327-363.

[12] Acesta este rolul instituțiilor cheie – Consiliul Superior al Magistraturii și Înalta Curte de Casație și Justiție.