Ce-ar mai fi astăzi de spus despre povestea omului? Ce se întâmplă cu felul nostru de a fi? Dar cu resursele și cu instrumentele pe care le avem pentru a înțelege ceea ce ni se întâmplă?
Reflectez, mai jos, la umanitatea noastră și la soarta umanioarelor. Umanioarele nu ne fac automat mai umani, însă evidenta lor sărăcire ne-a lăsat mai puțin capabili să recunoaștem ce se pierde, ce se schimbă și ce ar merita păstrat din povestea omului.
Nu adaug, cu acest text, încă o prognoză la tot ce se scrie zilele astea despre apocalipsa tehnologică. Sunt alții mai bine pregătiți să evalueze prezentul și viitorul inteligenței artificiale. Eu doar încerc, foarte succint, pornind de la câteva întrebări care mă preocupă, să reflectez asupra schimbărilor în felul nostru de a fi oameni și de a înțelege lumea. Discut un pic și viitorurile posibile care se întrevăd în aceste schimbări.
Nu te mai poți sustrage tehnologiei, dar nici nu o mai poți cuprinde cu mintea.
Te poți adapta, ca tot omul, la această colonizare tehnologică a vieții. Sau îi poți limita efectele în viața ta, cu efort maxim și rezultate modeste. Să te rupi cu totul de tehnologie, însă, e sinucigaș; ar însemna să te excluzi din mai toate formele vieții comune. În fine, să modulezi eficient rolul tehnologiei în viața ta de fiecare zi ar cere o înțelepciune pe care nimeni nu o are.
Putem fi perfect funcționali (în termenii lumii de azi) și totuși din ce în ce mai puțin capabili să ne explicăm lumea sau pe noi înșine. Cum așa? Pentru că Homo technologicus nu se mai raportează la lume în primul rând prin observație directă. Dacă ar face-o, s-ar confrunta cu interminabile erori. Apoi, la ce bun să observe lucruri asupra cărora el, Homo technologicus, nu are niciun control? De fapt, ce nu poți controla de la butoane începe să pară inexistent! Când tot mai mult din ceea ce-ți dorești e digitalmente realizabil, ai tot mai puține motive să te îndoiești de magia tehnologiei.
Aici, întrebarea despre umanitatea noastră devine una despre umanioare. Cum mai înțelegem schimbarea, dacă ne preocupă doar să ne adaptăm la ea? Și cum distingem între ceea ce ne ușurează viața de ceea ce o sărăcește, când același lucru le face firesc pe amândouă?
Prăbușirea umanioarelor face că nu mai suntem în stare să ne explicăm nici lumea, nici pe noi înșine. Nu fiindcă umanioarele ar deține, singure, explicația ultimă, ci fiindcă în ele se păstrează și se înnoiește permanent, cu fiecare generație, o relație cu lumea în care ceea ce am fost și suntem nu poate fi despărțit de întrebarea despre ceea ce am putea deveni.
Din punctul ăsta de vedere, a face doar știință (asistată, firește, de AI) seamănă cu o rostogolire accelerată spre neant; nu pentru că știința ar fi „rece” (dimpotrivă!), ci pentru că, singură, conduce la o pierdere rapidă de semnificație și inteligibilitate. Știința nu ne poate spune ce merită iubit, ce îi datorăm altuia sau ce înseamnă ratarea.
Totodată, nimic mai anti-literar decât a face doar literatură. O literatură care nu se mai lasă tulburată de nimic din afara ei sfârșește prin a confunda lumea cu propriile procedee. Dar despre păcatele umanioarelor, ceva mai încolo.
Cred că azi, mai mult ca niciodată, trebuie să ne bizuim simultan pe mai multe tipuri de chestionare a lumii. Nu să le confundăm, ci să nu-i cerem niciuneia să țină locul celorlalte. Nu mai știm, de pildă, teologie și metafizică, iar asta are consecințe dezastruoase. Ele infuzau gândirea științifică și simțul comun în feluri imponderabile, dar decisive. A le cunoaște nu înseamnă neapărat să subscrii la o credință sau să ții morțiș să restaurezi autoritatea vreunui sistem. Înseamnă să recunoști întrebările din care vine ființa umană, inclusiv atunci când tu personal simți că trebuie să refuzi răspunsurile. Altfel, riști să confunzi pierderea unui vocabular cu depășirea problemelor pe care acel vocabular le numea. Fără teologie și metafizică am ajuns la o sărăcie incredibilă a interpretării și a experienței. O astfel de lume nu mai poate da decât spirite mărunte, de o elocvență ridicolă, terorizate de limitele timpului, spațiului și de propria insignifianță. Mă tem că am devenit niște triști și niște ridicoli.
Și acum, câteva vorbe despre păcatele umanioarelor – nu doar victime ale acestei sărăciri, ci și părtașe la ea. Științele naturii par astăzi, deodată, mai spectaculoase și mai imaginative decât o bună parte din umanioare, care sunt (de decenii, nu de la apariția IA!) afundate în contabilități absurde, intertextualitate, hermeneutici autoreferențiale, deconstrucții și alte aiureli. Odată cu IA, capacitatea de a prinde lumea în cuvinte astfel încât cel care citește să o poată nu doar înțelege mai bine, ci și simți și atinge — adică ceea ce făceau mai cu seamă marii poeți — a scăzut dramatic. Numai că nu IA a început. Autorii contemporani lucrau deja cu prefabricate. Arhitectura metaforelor e șubredă fiindcă umaniștii de azi nu cunosc nici genealogia metaforelor și nici nu au noțiuni limpezi despre ceva, orice; iar pe introspecție și păreri nu poți clădi nici măcar o emfază ca lumea. IA poate reproduce aceste prefabricate la o scară nemaiîntâlnită, dar umanioarele erau deja stăpânite de autori pierduți în limbaj. Nici natura, nici cultura nu mai încăpeau în frazele acestor autori. Până și simpla consemnare a unor fapte devenise, pentru ei, imposibilă.
Cei mai nostimi îmi par azi scriitorii care se stropșesc la IA fiindcă, ce surpriză, IA scrie exact ca ei! Le-a preluat clișeele, „gustul” pentru „frumos” și, desigur, le-a dat oamenilor obișnuiți posibilitatea de a livra exact aceleași giuvaiere. Până mai ieri era privilegiul umaniștilor să le scornească; de-aia se și simțeau atât de bine între ei, se lăudau, se pupau, se premiau. Ceilalți asudau șlefuind un paragraf și tot prost le ieșea postarea pe Facebook. Acum, ce să vezi? Le iese exact ca maeștrilor! Și fără sudoare. Tropăie deodată toți prin strălucitoarele sanctuare ale umanioarelor și fură, cu grație, followerii simțitori și devotați, considerați cândva de-ai casei.
Cititorii să-mi ierte ironia. Sigur că nu toate obiecțiile la folosirea IA vin din vanitatea rănită a unor scriitori cărora li s-a automatizat talentul. Dar problema de fond rămâne și nu e deloc comică: acolo unde prestigiul unui text se sprijină doar pe semnele exterioare ale profunzimii, e suficient să reproduci semnele ca să concurezi (și chiar zdrobești) autorul. Nu trebuie să ai ceva de spus; trebuie să sune ca și cum ai avea. Și nu IA a inventat confuzia asta. Doar că acum o poate întreține, cu succes, absolut oricine.
De aceea mirarea, misteriosul și imaginația, sacrul și SF-ul par să se fi mutat, toate, în cărțile de fizică, de biologie, de matematică. Nu pentru că științele ar ține locul literaturii, teologiei sau metafizicii, ci pentru că discursul științific conține totuși explicații și realități care nu cedează la simpla reformulare. Oamenii de știință se simt, totuși, obligați să renunțe la o idee care se dovedește incorectă chiar și după ce au exprimat-o admirabil – o neplăcere de care umaniștii sunt puși la adăpost. Pentru cei din urmă, tot ce le trece prin cap este gândire și tot ce simt este cunoaștere. Între noi fie vorba, nu cred să existe sport mai absurd decât documentarea obsesivă a propriilor stări interioare: fiecare tresărire de pleoapă, fiecare idee năstrușnică, fiecare junghi. De fapt, atenția încordată la tine însuți (iar umaniștii slabi nu se slăbesc din ochi!) face autocunoașterea imposibilă. E ca atunci când, îngropându-te în fluxuri de știri, devii dezinformat fiindcă pierzi cu totul perspectiva; ești bombardat cu aiureli, banalități și alarme false („săriți, e nenorocire!). De-asta ți se pare că ai înțeles tot taman când înțelegi cel mai puțin. Cine stă zi și noapte cu lupa pe stările proprii stă prost cu autocunoașterea. Stă, însă, excelent cu altceva: cu autocompătimirea. Or, autocunoașterea și autocompătimirea sunt, aproape fără excepție, invers proporționale.
Viitorul imediat al umanioarelor e sumbru. Arta și literatura pierd teren până și ca escapism. Pentru escapism există astăzi scroll și substanțe (curând legalizate), ambele mai la îndemână și mai puțin pretențioase. Pe termen lung, nu știu ce se va întâmpla, însă nu cred că umanioarele vor mai conta prin ele însele. Un scenariu optimist: pe umaniștii de azi îi apucă disperarea și se lasă, vanitos, de meserie. Și atunci poate că umanioarele vor emerge organic din alții și din altceva.
Dar să ieșim puțin din texte. Dinspre umanioare, înapoi la umanitatea noastră. Căci nu se schimbă doar felul în care scriem și analizăm, ci și ceea ce așteptăm de la ceilalți. Iar ceilalți au acest cusur: nu sunt făcuți pe măsura așteptărilor noastre. Ne contrazic, ne refuză, ne reproșează, sunt plini de capricii, răutăți și idiosincrasii. Cu inteligențele artificiale ne-am deprins, tot mai mult, să fim scutiți de asemenea neplăceri.
Folosim IA și suntem folosiți de IA. Relația rămâne, în fond, una instrumentală. O conversație cu o IA, oricât de rafinată, este însă despre generarea unor răspunsuri adecvate. Interacționăm cu un „ceva” responsiv. Disponibilitatea unei IA nu este disponibilitatea unui om care se învoiește să își facă timp pentru tine, într-o viață care nu îți aparține.
Dialogul dintre doi oameni presupune întâlnire și prezență. Ceea ce se pierde, deci, odată cu scăderea în importanță a relațiilor interumane, este chiar capacitatea de a fi prezent și de a prețui prezențe. Nu mai ținem să fim prezenți nici măcar pentru noi înșine, darămite pentru alții. Întâlnirea cu o prezență reală e tot mai devalorizată și mai rară, căci amenințătoare: e cu riscuri, cu limite, cu capcane, cu neînțelegeri, cu gafe. Nu spun că trebuie să idealizăm aceste dificultăți. Dar nici nu le putem elimina integral fără să schimbăm natura însăși a întâlnirii umane.
Oamenii viitorului vor evalua totul în funcție de gradul de responsivitate. Nici n-ar mai ști cum să evalueze altfel; iar după niște astfel de generații de interacțiuni cu sisteme responsive, s-ar putea să se piardă memoria faptului că relațiile cu ceilalți presupuneau odinioară confruntarea cu o prezență imprevizibilă și asumarea propriei imprevizibilități. S-ar putea schimba astfel chiar structura ontologică a relației. Apoi, trăsăturile omenești care îți pot face anumiți oameni realmente simpatici – exuberanța, vitalitatea, spontaneitatea – sunt aproape irecognoscibile în online. Cu cât se înmulțesc mijloacele tehnologice de a ajunge unii la alții, cu atât pare să ajungă mai puțin din noi la ceilalți.
Consecințele depășesc cu mult sfera intimității, ajungând în cea a negocierilor și deciziei politice. Democrația presupune și confruntarea cu oameni ale căror preferințe și priorități sunt incompatibile cu ale noastre. Dacă imprevizibilul prezenței umane poate fi evitat în tot mai multe situații cotidiene, atunci oamenii viitorului își vor înțelege altfel libertatea. Ce va mai însemna, în fond, să fii liber în era IA? Să gestionezi niște opțiuni deja croite după preferințele, limitele și istoria ta.
Firește, nu orice personalizare ne anulează autonomia. Dar una e să alegi ce ți se potrivește și alta să poți cerceta ce anume și de ce ți-a zgândărit niște nevoi mai degrabă decât altele. Libertatea de conștiință nu înseamnă mare lucru dacă felul în care se formează conștiința rămâne în afara discuției; iar să aperi procedurile democratice când oamenii și-au pierdut cu totul capacitatea de a-și examina propriile opțiuni înseamnă să păzești urna degeaba; căci problema e la alegător. Tehnologia nu ne răpește dintr-odată umanitatea. Doar că fiecare dintre noi și toți laolaltă acceptăm substituții tehnologice rezonabile, în fiecare zi, una câte una; până când nu mai știm ce anume a fost substituit.
Ce se întâmplă cu nevoile pe care nu mai suntem în stare să le recunoaștem? Dar cu experiențele pe care nu mai avem nici răbdarea să le descoperim, nici cuvintele cu care să le declarăm pierdute? Vom pierde, până la urmă, pierderea însăși.
„Ultimii oameni” se caută încă între ei, luând urma unor „bunuri” pe cale de dispariție: încredere, fidelitate, bună conviețuire, amintiri retrăite împreună, momente de admirație, interpretări muzicale irepetabile, bucuria unei conversații sau a unei piese de teatru. În baza a ce? În baza unor vechi dorințe și așteptări; din vanitate, nostalgie sau dintr-un soi de încăpățânare sentimentală.
Cine are încă scrupulele, ambițiile, obsesiile și snobismele lumii pe care a cunoscut-o până acum câțiva ani ar trebui să se întrebe mai întâi cât din acea lume încă există. Ogorul vechi e epuizat. Orice ai semăna în el, recolta iese firavă — și va fi tot mai firavă, tot mai firavă, până va pieri cu totul. Vechea configurație a lumii, cu toate oportunitățile, capcanele și abundențele ei — pe care am fost învățați să le recunoaștem, să le stăpânim și să le punem în valoare — nu mai duce nicăieri.
Ce ne rămâne de făcut e să căutăm lumea mai în adânc; să o stăpânim și să o iubim acolo unde ea încă, poate, mai rodește.
Triști și ridicoli au fost și sunt oamenii dintotdeauna. Teologia și metafizica le creau însă o legitimitate derivată din principiul antropic. Lecția teologică și metafizică a prezentului e tocmai insignifianța omului. Nu e neapărat un paradox, ci consumarea firească a unei înțelegeri a lumii din care ne-a plăcut istoric să luăm doar partea care ne convenea, care ne gâdila orgoliul și ne oblojea rănile, reale ori închipuite. Miliardele de oameni care au murit anonimi în premodernitate erau ,,the dark side of the moon”. Astăzi, atât fața luminoasă, cât și cea întunecată își arată quasi-identitatea: tehnologiile sunt neutre, aseptice, eficiente. Iar omul își contemplă opera, nemulțumit și nedumerit: doar în aparență omul dă și găsește semnificații; în realitate, semnificațiile îl dau și îl găsesc pe om; problema insolubilă e că omul nu se mai poate ascunde; dar și acest inconvenient se rezolvă, pentru că ne uităm la poziția sistemului solar în galaxie și a Căii Lactee în super-roiul galactic Laniakea.
Faptul că nu suntem centrul universului nu înseamnă că trebuie să ne fie indiferent cum trăim. Apoi umanioarele nu trebuie să ne certifice măreția, ci să ne ajute să ne înțelegem inclusiv iluziile. Iar o tehnologie care ne modelează atenția și dorințele nu devine neutră doar fiindcă n-are intenții. În fine, sigur că toate epocile au avut triștii și ridicolii lor. Nu cred însă că din permanența slăbiciunilor noastre rezultă că toate condițiile în care trăim sunt echivalente.
Chiar și după ce ar deveni ridicol și obedient tehnologiei neutre și performante, omul nu poate avea ca prima reacție decât tot o îndeletnicire metafizica.
foarte bun articolul. cind Michelangelo l a creat pe David, pe linga talentul nativ iesit din comun, avea cunostinte profunde de anatomie. Shakespeare, Mann inainte de a scrie erau fini cunoscatori ai naturii umane. Beethoven, Wagner nu se mai nasc. postmornenismul a insemnat o razvratire impotriva valorilor/talentelor autentice. orice neica nimeni e pictor cind nu stie sa deseneze un ochi sau un deget, poeti (culti in cap) ce ndruga fraze fara noima/schimonosite, romane scurte cu happy enduri fericite, telenovele si manele, fara nici o profunzime dar lacrimogene. a urmat gaina ce naste pui vii in fituicile (inca tiparite) apoi breaking news ul de canal si maimutareala/feisbuceala/influencereala/tiktocareala, totul in timp real pe ecranul/phonul personal. (nu trebuie sa stii sa citesti, doar sa privesti si enjoy the moment, nu i super tare/misto/cool ?). eu asa cred : de vreme ce omu i liber, lasa l sa se desfasoare n tribul/ecosistemul (cuvint in voga) sau. doar ca mi doresc sa nu ma deranjezi/legiferezi/constringi/obstructionezi de vreme ce n am nici o afinitate cu tine. faptul ca s a ajuns la bule individuale e o alta poveste.
Ne putem retrage fiecare în bula lui, dar nu și din consecințele lumii pe care o producem împreună… / Mulțumesc pentru comentariu!
Totusi, pentru individul „constient”, afectat mai mult decat organic de vremuri, lovit in plin de schimbari fundamentale ale interpretarii existentei, istoriei, valorilor, credintei, filozofiei, etc. schimbari percepute la intervale de timp din ce in ce mai dese, starea de introspectie prelungita, grabita si chiar exclusiva in care se afunda, devine singura modalitate de pozitionare. Convins ca autoadaptarea la parametrii schimbarilor profunde si imprevizibile cu care se confrunta este imposibila din cauza propriei logistici deficitare (caracteristica generala a umanistului) si mai ales intuind ca „AUTORITATEA” nu poate incropi un raspuns rapid, „oficial”, majoritar acceptat bazat pe bunul-simt transmis de umanitatea veche din care vine omul, el incearca un raspuns care pare superficial, precipitat, si pur egoist. Insa eu cred ca aceasta este reactia reflexa pur psihologica prin care omul constient refuza antidotul ultraperformant numit „resemnare” in care omenirea plonjeaza vindecandu-si „patologia” spiritului. Insistenta de a-ti autoschita o forma (interioara si asumata) in mijlocul furtunii care deformeaza lumea, este de admirat chiar daca forma pare falsa si idiosincrazica, iar demersurile care o propun par ca trec din subiectivismul fecund al creatorului in cele ale orgoliului personal care modeleaza continuu sinele dar rateaza autocunoasterea reala si contactul social adecvat. Acesti oameni nu pot fi acuzati decat de faptul ca se grabesc sa-si ermetizeze laboratorul propriu, intarzaind si poate compromitand mesajul pe care vechiul umanism il avea de transmis prin ei. Nu poti suspecta omul care alege „calea umanismului” ca ar premedita incalcarea grava a principiilor acestuia doar pentru o anume „capatuiala spirituala”. Nu-i poti acuza de destabilizare culturala doar pentru ca isi feresc privirea si isi amana prezenta. Sau poate ca tocmai de aceea.
Nu contest buna-credință a tuturor celor care se retrag în ei înșiși, ci ideea că, păzindu-se de lume, ajung neapărat să se înțeleagă mai bine.
„Vom pierde, până la urmă, pierderea însăși”
poate vom deveni mai sofisticati si vom castiga in cele din urma ceea ce oferim
doar că sofisticarea cere instrumente, resurse de tot felul. De unde să le luăm? Nu devenim mai complecși doar fiindcă lumea devine mai complicată…
Poate că umanistul de azi întârzie formularea replicii pe care trebuie sa o livreze din cauza unei exigente a epocii în care trăiește Sau poate că a ajuns la concluzia că din ce in ce mai putina lume este interesată de particularitatea răspunsului sau. Poate că autoreferentialitatea și grija de sine susținută lucrează la transformarea uneltelor cu care umanistul înțelegea cândva lumea în arme de apărare a reflecțiilor proprii. Poate că acolo unde încă se simte atingerea vie dintre dintre simțuri și lume, verdictele trebuie amânate.
Nu mi-e clar ce exigență a epocii ar explica această amânare; lumea de azi e laxă, nu constrângătoare. Umanistul contemporan nu pare să fi refuzat deloc acomodarea cu lumea, dimpootrivă, a practicat-o cu mult zel :) Iar dacă uneltele înțelegerii au devenit arme de apărare a propriilor reflecții, atunci observația dvs întărește critica mea.
De acord că atingerea vie dintre simțuri și lume, cum spuneți dvs, cere prudență în judecată; totuși nu orice amânare a verdictului indică faptul că atingerea asta încă se produce…