Marele deșeu al istoriei noastre din 1945 și până astăzi
Miercuri 25 noiembrie 2026 intră pe piața cărții un volum pe care îl însoțesc având conștiința deplinei lui importanțe: Nimic de negociat! 18 decembrie 2006. Douăzeci de ani de la condamnarea comunismului în România.
Din clipa în care acest proiect editorial a apărut în Editura Humanitas, am știut, desigur, că paginile cărții odată tipărite vor readuce la rampă demonii urii care, din 1945 și până astăzi, n-au încetat să bântuie România. Iată de ce am ales să reiau aici câteva considerații mai vechi despre locul pe care l-a căpătat ura în societatea românească imediat după Al Doilea Război Mondial. Actualitatea acestor considerații în contextul actual al istoriei noastre este dureros de izbitoare. Sunt convins că doar ele ne pot da cheia lumii în care trăim, iată, deja de 80 de ani.
1. 1948 – 1989
Timpul şi lumea care au început după al doilea război mondial au semănat pentru români cu un coşmar. Un coşmar este un scenariu al vieţii în care intri fără ca ceva să-l fi prevestit. Istoria se răstoarnă pur şi simplu şi, de la o zi la alta, nimic nu mai seamănă cu ce a fost. Psihologic vorbind, ea ne instalează în stupefacție, în acel „nu se poate” care e singurul comentariu ce poate însoți neverosimilul.
Comunismul a apărut în România ca un fenomen suprapus, venit de undeva din tăriile cerului istoric, adus pur şi simplu de Istorie pe tavă şi servit poporului român ca unic meniu politic vreme de câteva decenii. Apărut aşa, prin simpla meteorologie a Istoriei, nu s-a pus nici o clipă problema că cineva, din interior, l-ar fi putut pregăti, așa cum se întâmplase, de pildă, în Rusia. În România nu a existat nici un intelectual căruia să-i fi trecut prin cap să organizeze ura de clasă ca ideologie a unei întregi societăți. Impactul cu acest comunism de export, lipit cu forţa pe un corp total străin de el, a fost de aceea năucitor. Spre deosebire de Rusia, în care intelectualii îşi „trădaseră“ statutul de cărturari prin organizarea pasiunii politice numite „comunism“ (vezi faimoasa carte din epocă a lui Julien Benda, La trahison des clercs, 1927) –, să nu uităm că majoritatea și-au primit moartea de la „camarazi”, ca pe un rod cules din cea mai proastă investiție de viață posibilă –, în România, pe intelectualii noştri nu-i aştepta decât o trădare meschină, mizerabilă, lipsită de glorie. Confruntaţi cu o anomalie a istoriei de care luau cunoştinţă pe măsură ce o descopereau, ei au trebuit să trădeze nu numai statutul lor tradiţional, de intelectuali dedicați valorilor umanismului, ci şi pasiunea politică care li se propunea: necrezând în ea, nu o puteau trăi decât maimuţărind-o. Altfel spus, nu puteau „trăda“ măreţ, în varianta rusească, pentru că, spre deosebire de fanaticii lor colegi din Est, ei nu erau traversaţi de nici o pasiune menită să organizeze și să distrugă lumea. Singura autentică – şi de origine autohtonă – pe care o avuseseră, caracterizată de Cioran drept o „convulsie“, „amestec de preistorie şi profeţie, de mistică a rugăciunii şi a revolverului“, fusese temperată de mareşalul Antonescu. Neputându-şi asuma în chip autentic o pasiune politică de import, intelectualilor români nu le-au rămas decât trei căi de urmat: a) să refuze pasiunea intrată peste noapte în ţară şi să ia drumul închisorilor; b) să se abstragă din istorie, să ducă o existenţă ştearsă şi să-şi consume pasiunile culturale în clandestinitate; c) să mimeze pasiunea politică ce li se propunea în schimbul unor înlesniri de viaţă, onoruri şi privilegii.
Mizeria oricărei pasiuni politice ajunse la putere este că are nevoie de soclu, ornamente şi cântări, altfel spus de o oglindă în care, privindu-se, să-şi poată glorifica reușita. Pentru regimul comunist proaspăt instalat era urgentă recrutarea cât mai multor intelectuali dispuşi să mimeze euforia şi să organizeze ura de clasă în tente autohtone. Trebuia mai întâi rescrisă istoria românilor (prima tentativă s-a numit „manualul lui Roller“), trebuiau, în toate domeniile culturale, găsiţi predecesori pentru ceea ce se întâmplase şi trebuiau eliminaţi cei care nu prevestiseră nimic. Dar, mai presus de orice, trebuiau găsiţi „creatorii“ apţi să celebreze noua pasiune politică în termeni de „contribuţie specific-românească“. Aici erau de luat în seamă mai multe direcţii: lauda ţării în care ura de clasă devenise pentru prima oară politică de stat: Uniunea Sovietică şi conducătorii ei, Lenin și Stalin. Un întreg contingent de intelectuali s-au precipitat în această direcţie. Cu romane, poeme, cantate (Mihail Sadoveanu, Geo Bogza, Anatol Vieru şi alţii). O altă direcţie trebuia să-i găsească luptei de clasă o tradiţie culturală românească. Harnici istorici şi critici literari (Ion Vitner, Paul Georgescu, Ov.S. Crohmălniceanu, N. Tertulian, Savin Bratu, S. Damian etc.) au cântărit pe toate părţile istoria literaturii române şi au scos la lumină potenţialul revoluţionar aflat în scrierile clasicilor. În sfârşit, o a treia direcţie trebuia să creeze opere originale care să descrie putreziciunea claselor exploatatoare şi ticăloșia lor, apoi felul în care au fost ele zdrobite de către noua republică socialistă şi, în final, realizările acesteia şi succesele obţinute de clasa muncitoare (industria socialistă, întrecerile socialiste şi fruntaşii ei), de ţărănime (colectivizarea) şi de noua intelectualitate (credincioasă Partidului) în edificarea socialismului. Aici, la loc de frunte s-au aflat operele lui Petru Dumitriu, George Călinescu, Zaharia Stancu, E.M. Galan, Maria Banuş, Mihai Beniuc, Dan Deşliu, Eugen Barbu.
Acest lucru a durat câtă vreme noii conducători comunişti au trebuit să-i mulţumească „poporului frate sovietic“ care îi adusese la putere. Când şi-au dat seama că au învăţat tot ce era de învăţat în materie de represiune şi de guvernare prin teroare, altfel spus când comunismul românesc, odată cu Ceauşescu, a simţit că poate să stea pe picioarele proprii şi să devină „naţionalist“, în istoria intelectualităţii româneşti a început o nouă perioadă şi, odată cu ea, şi istoria „trădării cărturarilor“ români a cunoscut o nouă formă, ultima şi cea mai joasă în materie de trădare a unui statut de intelectual. Ce aveau ei acum de „organizat intelectual“, după ce generaţia precedentă îşi împlinise în mod exemplar misiunea în materie de gestionare intelectuală autohtonă a urii de clasă? Ce le mai rămânea lor de făcut pentru a atinge acelaşi grad de exemplaritate? Duşmanul de clasă dispăruse, recunoştinţa pentru poporul-frate dispăruse, bazele „noii societăţi“ fuseseră puse… Toate forţele intelectuale au devenit dintr-odată libere. Libere şi doritoare să se năpustească într-o nouă direcţie pentru a juca miza abjecţiei pe o singură carte. Cartea aceasta s-a numit Ceauşescu, iar ceea ce li s-a dat lor de „organizat intelectual“ a fost cultul acestui om sub forma celei mai mincinoase pasiuni colective din câte a cunoscut vreodată istoria poporului român. Predecesorii acestei generaţii fuseseră „intelectuali căzuţi“ de două ori: o dată din statutul lor de „cărturari“, de veghetori la respectarea standardelor morale ale omenirii; a doua oară din statutul lor de „intelighenţi“: nu avuseseră nici o pasiune politică, iar pe cea a urii de clasă au organizat-o calp, mimând, pentru bunuri lumeşti, sentimente care nu-i încercau defel.
Acum, odată cu organizarea cultului lui Ceauşescu, intelectualul român cădea a treia oară şi, în felul acesta, dădea căderii dimensiunea ei ultimă. Devenea maestrul grotesc al unei ceremonii lipsite de fast. Căci acum el îşi folosea talentul nu numai pentru a preamări un regim criminal, ci pe reprezentantul agramat al acestuia, pe care în particular îl considerau paranoic şi imbecil, adorând să-i scornească porecle şi să facă pe seama lui bancuri. Lui şi soţiei lui – „nea Nicu” și „Leana” li se spunea cu o tentă de tandrețe – le-au dat titluri de academicieni (nici unul nu ştia să scrie) şi, în felul acesta, au distrus simbolul excelenţei spiritului care este Academia şi pe ei odată cu el. Evoluând de la ipostaza de „organizatori ai urii“ la aceea de „organizatori ai cultului“, au acceptat să se sinucidă în multiple feluri: şi-au prostituat talentul şi şi-au mutilat gustul; au distrus substanţa semantică a celor mai importante cuvinte ale limbii („onoare“, „adevăr“, „popor“, „dreptate“, „demnitate“, „libertate“, „conştiinţă“), cele prin care se edifică proiectele comunitare, se imaginează destinul unui popor şi de care o comunitate lingvistică are nevoie pentru a-şi împacheta, onorabil, istoria; ridicând în slăvi o fiinţă inferioară, au dat poporului român un standard de valori şi de omenie extrem de scăzut; făcând din cinism suprema regulă de comportament, le-au atrofiat concetăţenilor simţul orientării în viaţă şi au răpit unui popor, care avea nevoie de ele, reperele morale. Pe scurt, au devastat spiritul românilor şi substanţa morală a societăţii româneşti. Considerând comunismul etern, au făcut greşeala să-şi treacă numele într-un catalog al ruşinii făcut chiar de ei şi purtând ca titlu cuvântul Omagiu. Şi-au făcut astfel singuri inventarul dizgraţiei lor, într-un straniu gest de imprudenţă şi neruşinare: Adrian Păunescu, Sergiu Nicolaescu, Radu Beligan, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Sabin Bălaşa, Ştefan Milcu şi mulţi, mulţi alţii. Lipsiţi de perspicacitate, tot singuri şi-au ridicat un obstacol pe drumul destinului lor: după 1989, au trebuit să găsească explicaţii plauzibile pentru inexplicabil. Nici unul nu a simţit nevoia să se căiască. Câţiva s-au retras discret. Cei mai mulţi au încălecat noul cal al istoriei, numit „tranziţie“, şi au explicat că fuseseră „victime“. Alţii, mai ingenioşi, şi-au argumentat autenticitatea sentimentelor: îl iubiseră cu adevărat pe Ceauşescu. (Adrian Păunescu se topea de dragul lui, îi trimitea scrisori deschise pe care le încheia cu „sărut mâna, Măria Ta”.)
2. Din 1990 și până azi
După 1989, după ce Armata și Securitatea au primit ordin „de sus” să tragă, s-au văzut nevoiţi să găsească argumente pentru a transforma un criminal într-un erou şi instituţiile sale de represiune în redute ale patriotismului. De bine, de rău, nu puțini intelectuali au acceptat. Au spus că toţi fuseserăm vinovaţi şi că, omeneşte şi creştineşte, nimeni nu are dreptul să ridice piatra. Fiecare – nu-i așa? –, la o privire mai atentă, avea ceva indemn în trecutul său, fiecăruia îi alunecase poate cândva piciorul… Se părea, după 1989, că se merge către un armistiţiu general. Uniunea Scriitorilor, celelalte Uniuni de creaţie şi Academia au închis dosarul trecutului. Lucrurile s-au petrecut ca în Parfumul lui Süskind: după ce, la vederea eroului stropit cu un parfum misterios, cetăţenii unui orăşel respectabil se dedau unei irepresibile şi devastatoare orgii, a doua zi toată lumea trece teribila întâmplare sub tăcere. Înaltele noastre foruri academice s-au mulţumit să coopteze noi membri din exil şi să-şi aleagă alţii post-mortem.
În perioada pe care am numit-o „organizarea intelectuală a cultului”, existaseră, ce-i drept, şi „intelectualii disidenţi” (Paul Goma, Doina Cornea, Mihai Botez, Dorin Tudoran, Radu Filipescu şi alţii câţiva), singurii care, într-o societate totalitară, asumându-şi riscuri pe care nimeni nu mai era dispus să şi le asume, mai păstraseră ceva din memoria cărturarului tradiţional moralist. Dar din această lume nimeni nu a reușit să coaguleze energii și să nască, precum în Cehoslovacia sau Polonia, o „mișcare” aptă să creeze masă critică. Pe noul ţărm al istoriei s-au pomenit aşadar trei categorii de intelectuali obligați să coabiteze:
– desprinşii sau „castraţii politic”, cei ce se refugiaseră de la bun început în acele domenii profesionale care mai putuseră fi practicate într-un mod onorabil (critici literari şi de artă, compozitori sau pictori oneşti, traducători de prestigiu, oameni de ştiinţă, logicieni etc.), desprinși de orice angajare socială şi persistând, inerţial, pe orbita pe care îi prinsese căderea comunismului;
– compromişii, constituind pesemne majoritatea clasei intelectuale, rezultată din colaborarea cu regimul comunist în diferitele lui faze şi având ca unică soluţie, în absenţa unui minimal examen de conştiinţă sau a unei discrete retrageri de pe scena publică, colaborarea cu regimul post-comunist şi gruparea sub steagul stângii, rebotezate, într-un dulce stil nou, „social-democrată“, dar manevrând cu perfectă abilitate tehnicile de manipulare, intoxicare, obţinere şi păstrare a puterii de tip comunist;
– neo-moraliştii, apăruţi din vechea disidenţă şi din intelectualii necompromişi prin vreo colaborare cu regimul comunist. Aceştia, minoritari în raport cu a doua categorie, grupați în ONG-uri sau în asociații civice, au cerut constant un proces al comunismului şi s-au angajat în reconstrucţia standardelor morale ale societăţii, a valorilor eterne pierdute pe parcursul deceniilor de relativism programat. Au fost, de la bun început, o categorie pe cât este de firavă, pe atât de preţioasă. Argumentul cu care se încearcă îndeobşte subminarea membrilor ei – de ce acum vorbiţi, scrieţi la gazetă şi apăreţi la televizor, iar înainte tăceaţi? – este cât se poate de stupid. Ca şi când, din clipa în care un om poate vorbi, e obligat în continuare, în virtutea căluşului avut cândva în gură, să tacă. (De fapt tocmai tăcerea românilor într-un moment în care istoria le-a dat înapoi darul de a vorbi – fie doar şi recurgând la vot – este lucrul cel mai îngrijorător din zilele noastre.)
Dintre aceste trei categorii de intelectuali, a doua categorie a trebuit să se redefinească, a treia, să se reinventeze. Între ele, şi între simbolurile pe care le reprezintă, se duce astăzi lupta dintre bine şi rău în societatea română. Şi tot între ele zace, nestins, capitalul de ură al lumii noastre. În vreme ce „compromişii“ cred nu numai că trecutul lor atârnă cât un fulg în cântarul istoriei, ci şi că noua istorie ar avea de suferit fără experienţa lor politică dobândită în comunism (!?) – ei trebuind, în consecinţă, să-şi păstreze funcţiile avute până atunci –, „noii moralişti“ cred că ieşirea românilor din mizeria actuală nu este posibilă fără confruntarea cu trecutul, fără analiza reverberaţiilor lui în prezent şi fără proceduri sociale de lustraţie.
Ura compromişilor pe noii moralişti este pesemne la fel de mare ca ura noilor moralişti pe compromişi. Unii urăsc pentru că se simt delegitimaţi social şi în pericol de a-şi pierde privilegiile, pe care le revendică aproape reflex, în virtutea obişnuinţei de o viaţă. Ceilalţi urăsc pentru că li se pare impudic să audă mereu aceleaşi voci cântând acum o cu totul altă partitură a istoriei; pentru că aşteaptă de la „compromişi“ o cât de vagă scuză pentru felul în care le-au amenajat infernul decenii la rând; pentru că aşteaptă de la ei un simplu „pas înapoi”.
Deosebirea dintre cele două forme de ură este totuşi enormă. Una visează suprimarea persoanei urâte; cealaltă, pensionarea ei. Una cheamă minerii şi, când renunță la împuşcarea pe stadioane, se mulţumeşte să ameninţe cu „aruncarea de la balcon“; cealaltă crede în manifestaţia paşnică, în dialog şi în buna-credinţă. Una trezeşte în noi periodic memoria violenţei, a „vremurilor bune“ când victoria era echivalentă cu nimicirea adversarului; cealaltă crede în umanism şi în forţele firave ale binelui. În plus, ura pe care compromişii o resimt în faţa neo-moraliştilor vine şi din faptul că ei sunt obligaţi să-şi contemple în permanenţă compromisul în oglinda ne-compromisului celor din urmă. Ergo, aceştia trebuie la rândul lor murdăriţi. Iar asta, într-o ţară care nu are legi pentru a apăra capitalul de imagine al cuiva, se face lesne prin calomnie şi prin organizarea unor campanii de compromitere: trebuie demonstrat cu orice preţ că toţi am fost vinovaţi, că toţi am terminat prin a ieşi din infernul comunist, într-un fel sau altul, mânjiţi. Reperele morale nu trebuie căutate pentru că pur și simplu ele nu există!
Interesant este ce se întâmplă cu neo-moraliştii din clipa în care sunt atraşi de oamenii politici în jocurile lor. Cum ştie un intelectual când anume o ieşire a sa în piaţa publică nu echivalează cu o trădare a funcţiei sale „cărturăreşti“ şi cu intrarea pe teritoriul pasiunilor politice? El nu are decât un singur criteriu: când va crede, putând desigur şi să se înşele, că optând pentru o anume forţă politică sau sprijinind un om politic anume, el continuă să slujească, dincolo de vremi, valorile în care crede dintotdeauna. Traumatizat de perioada în care istoria se făcea cu el, dar peste capul lui, el are oricum obligaţia să intervină ori de câte ori va avea senzaţia că se află în faţa unui derapaj al puterii. Şi chiar dacă nu va reuşi întotdeauna să-i împiedice pe oamenii politici să măsluiască jocul, măcar îi va putea împiedica să-şi prezinte fapta ca morală şi ca regulă însăşi a jocului.
Se impune o concluzie
Paginile de până acum ne permit să avansăm un diagnostic privitor la starea actuală a societăţii româneşti. Înclin din ce în ce mai mult să cred că imposibilitatea românilor de a-şi regăsi un suflu istoric se explică prin capitalul de ură acumulat în societatea lor după 1945. Acest capital nu a putut fi consumat în „anii tranziţiei“, pentru că ura acumulată de-a lungul câtorva generaţii se constituie în cele din urmă ca un enorm deşeu al istoriei. Toxicitatea şi imperisabilitatea acestuia sunt atât de mari, încât el nu poate fi absorbit de istoria unui popor, aşa cum deşeurile din natură rămân să polueze natura pentru o lungă perioadă de timp. Produsul toxic aruncat în curtea istoriei noastre poartă numele de „socialism victorios“. El a fost adus şi deversat în România de trupele Armatei Roşii, dar gospodărirea lui s-a făcut cu şi de către români. Şi, până la urmă, de aici ni se trage totul. Temeliile solide ale urii s-au înălţat pe răul tenace pe care membrii unei aceleiaşi comunităţi şi l-au făcut unii altora. Nici Gheorghiu-Dej, nici Ceauşescu şi nici cei care alcătuiau anturajul acestuia nu erau „elemente alogene“. Românii au instilat germenele urii în poporul român, românii l-au administrat şi l-au făcut regulă de viaţă. În cele din urmă toţi românii au fost prinşi în cercul istoric al urii, fie ca victime, fie ca instigatori.
Am spus la un moment dat că marea victorie a lui Lenin a fost aceea de a fi adus „duşmanul“ înăuntru, de a-l fi mutat din vagul depărtării lui extra-naţionale între graniţele precise ale unei ţări. „Duşmanul intern“, odată ajuns în ţara noastră (la început ca „exploatator“, apoi, diversificabil la infinit, ca duşman generic al orânduirii socialiste), a fost reprezentat ca stând în permanenţă la pândă. El e alibiul perpetuării terorii și trebuie eternizat ca dușman potențial. Ce s-ar face Serviciile Secrete fără el? Cei ce au primit în braţe cadoul urii de clasă (cel mai formidabil instrument de asmuțit oamenii unii împotriva altora) au reuşit cu o remarcabilă eficacitate să obţină, în numai câţiva ani, o societate reaşezată pe domnia urii. Toate acumulările lente şi dificile realizate în 70 de ani de Românie modernă, precum şi speranța ținută vie a meliorismului social, s-au prăbuşit în acest răstimp. În locul unei Românii care, prin ajustări şi reforme succesive, urma să-și atingă cândva maturitatea organică, a apărut chipul hidos al unei ţări mutilate peste noapte. La câţiva ani după proclamarea „Republicii Socialiste“, poporul român semăna cu un om trecut printr-un grav accident de circulaţie: cu membrele paralizate, cu coastele zdrobite, cu chipul desfigurat.
Aş vrea să înţelegem întocmai ceea ce vorbim. Când Caragiale aduce în scenă, în O scrisoare pierdută, răul lumii româneşti de la sfârşitul secolului XIX, acesta îşi atinge apogeul sub forma şantajului de tip Caţavencu sau Dandanache. Abjecţia rămâne şi ea, dacă se poate spune aşa, la un nivel „idilic“. Ceea ce înseamnă: ea nu decolează din griul mizerabil al existenţei pentru a ajunge la teroare şi crimă ca metode de guvernare. Pe fondul existenţei lor tihnite, bulversate pentru o clipă în preajma alegerilor dintr-un orășel de provincie, românii care îşi fac între ei măgăriile de tip caragialesc mai pot revendica, la o adică, calitatea lor comună de români „mai mult sau mai puţin oneşti“. Consensul final nu este blocat de ura temeinică acumulată pe parcurs. Lumea strămoşilor noştri era pe alocuri grotescă, dar nu ticăloşită de la un cap la altul. Undeva, într-un strat al fiinţei lor, ceva continua să îi ţină laolaltă, în pofida suprafeţei unde se minte, se fură steaguri, se promit palme, se colportează, se înşală.
Ştiu, mi se poate spune că, întorcându-mă cu faţa către a doua parte a secolului XIX şi către interbelic, nu fac decât să mă pierd pe teritoriul unor fantasme de care unii dintre noi au avut nevoie ca să poată supravieţui în sfera lui „în fond s-a putut și se poate și la noi”. Adevărul este că n-au fost fantasme nici domeniile educației, nici ale medicinii, nici ale marilor industrii și marilor antreprenori*. Învățământul fusese pus pe picioare pornind de la sate și cu o armată de învățători bine educați de Spiru Haret. Bunicul meu după mamă, învățător în satul Cezieni, spunea la răstimpuri: „Eu sunt din Școala lui Spiru Haret!”, iar pe toți copiii săi, patru fete și trei băieți, i-a făcut pe toți învățători. Deja de la jumătatea secolului al XIX-lea medicina cunoaște spectaculoase sincronizări cu Occidentul, începând cu organizatori geniali ai serviciilor sanitare de tipul lui Carol Davila. Apar apoi marile facultăți de medicină și farmacie la București și Iași, ia naștere farmacopeea română, apar medici faimoși (Victor Babeș, Thoma Ionescu, Gheorghe Marinescu, Ioan Cantacuzino, Mina Minovici, Nicolae Paulescu, George Assaky, Constantin I. Parhon.)
Generaţia celor care nu au cunoscut comunismul nu are cum să îşi dea seama ce fractură a timpului istoriei s-a petrecut când toate acestea, în 1945, au dispărut de la o zi la alta; ce anume a însemnat senzația că un adăpost al istoriei a dispărut. Când spun „un adăpost al istoriei“, am în vedere faptul că în mod obişnuit noi nu trăim în istorie adăpostiţi, ci, pentru a folosi vorbele lui Eliade, sub „teroarea istoriei“. Aproape nici o generaţie nu a fost scutită de această urgie. „Teroarea istoriei” e cu atât mai teribilă cu cât oamenii o trăiesc cu senzaţia că, deşi străină de ei (vine peste ei după ce s-a alcătuit peste capetele lor), ea le aparţine totodată în modul cel mai intim (cei care au provocat-o sunt, totuşi, oameni). Aici nu e vorba de faptul că răul făcut de om altui om este mai mare decât cel produs de o calamitate naturală, ci de faptul că acest rău este „intraspecific“, e făcut de un semen, de o fiinţă la fel ca tine, dar care acţionează ca şi cum ar fi vorba de oarba impersonalitate a unui rău natural. Este un rău uman care, ca să spun aşa, „se instanţializează“ la nivelul unei calamităţi naturale. Teribil e că acest rău, pe lângă extraordinara lui virtuozitate, le este făcut oamenilor din imediata lor apropiere. Răul acesta este cumplit pentru că are loc printr-o dublă excomunicare din specia umană: ca să poată agresa, agresorul trebuie să îl simtă pe cel agresat ca ne-om, iar cel agresat, la rândul lui, agresat fiind, îl simte ca ne-om pe agresor. „Teroarea istoriei“ este cea mai cumplită fiindcă, deşi vine dinăuntru,are înfăţişarea a ceva din afară. Cel care te torturează, te ucide sau îţi pricinuieşte, sub orice formă, răul are, ca şi tine, mâini, picioare şi ochi şi vorbeşte o limbă omenească, dar el se poartă precum cea mai cumplită fiară, izbeşte precum cel mai cumplit uragan. Din clipa aceasta omul este familiarul devenit nefamiliarul suprem. Orice animal rămâne egal cu el. Omul, în schimb, este înspăimântător pentru că poate să devină altceva dinlăuntrul lui chiar. El singur se poate metamorfoza.
Ei bine, istoria este „adăpostită“ sau este resimţită ca adăpost atâta vreme cât oamenii îşi păstrează unii pentru alţii chipul uman, atâta vreme cât ura nu îi desfigurează. Or, asemenea celor din generaţia mea, eu intrasem într-o istorie care devenise peste noapte „neadăpostită“.
Și totuși, în familia mea, apucasem să fiu crescut în valorile „lumii adăpostite”. Și cu o asemenea temeinicie a vorbei şi a exemplului, încât carapacea acestei educaţii nu a mai putut fi spartă de nici o „reeducare“ şi de nici o ideologie ulterioare, indiferent de asiduitatea cu care acestea îmi erau băgate zi de zi pe gât. Dimpotrivă, cu fiecare an (din cei patruzeci și cinci) pe care l-am trăit în comunism, am încercat să înţeleg mai adânc lumea pe care o pierdusem exact în clipa în care mă năşteam, precum şi pe cea, hidoasă, în care intrasem din clipa în care memoria mea a început să se organizeze. Cu vremea am ajuns să cred că singurul sens posibil al existenţei mele era să fac să treacă „dincolo“, pe malul viitor al istoriei (cum anume arăta el habar nu aveam, de vreme ce ajunsesem să cred că voi muri sub comunişti) valorile unei lumi care se încăpăţânau să stăruie în mine. (Nu uitați: cuvântul preferat al comuniștilor era „ireversibil” și el suna ca un blestem satanic.)
Dar ce era această altă lume? Şi cum arăta cealaltă, în care ajunsesem să trăiesc, confruntată cu prima? De fapt aici e toată problema. Cele două lumi, succedându-se, îşi dau relief oglindindu-se una în cealaltă. Şi aşa stând lucrurile, am să conced că ceea ce a urmat după interbelic a fost atât de oribil, încât a „deformat în bine“ interbelicul însuşi.
Pentru a înţelege mai bine despre ce este vorba, să ne imaginăm o clipă ce au simţit cei care s-au trezit peste noapte în comunism. Mai mult ca sigur, o bună bucată de vreme, ei nu au înţeles prea bine ceea ce li s-a întâmplat (aşa cum un accidentat nu poate evalua în primele clipe urmările reale ale accidentului), într-atât realitatea nu putea fi urmată de puterea de înţelegere a minţii omeneşti. Au crezut că instaurarea urii ca relaţie fundamentală între oameni, deposedarea peste noapte de tot ce ai agonisit prin munca de o viaţă, cuibărirea minciunii în inima însăşi a limbajului şi instaurarea terorii ca raport continuu între stat şi cetăţeni nu sunt posibile sau că, oricum, nu pot dura. Erau, toate, împotriva firii. Păreau o farsă a Istoriei. Iar a trăi împotriva firii şi înăuntrul unei farse, era, desigur, o imposibilitate. Am să citez din acea formidabilă carte a lui Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, care face cât toate manualele de istorie din care ai vrea să afli ce s-a întâmplat „atunci“:
Aşa cum era ea, lumea pe care o cunoscusem se voia clădită pe respectul legii şi al principiilor creştine, pe iubirea de oameni şi nu pe ura de clasă; cele ce se văzuseră în ultimele zile ar fi fost, în ea, de neînchipuit. În chip paradoxal, tocmai excesul actual de arbitrar şi de violenţă făcea să renască speranţa: ni se părea că ceva atât de inuman nu poate să dureze prea mult.
Toţi, atunci, au crezut că „cineva“ din această lume (sau din afara ei) va împiedica instalarea în realitate a acestui lucru monstruos. Cu toţii balansau, în aşteptările lor de redresare, între Dumnezeu şi americani. Dumnezeu, își spunea lumea, nu are cum să permită à la longue un lucru împotriva firii. Dumnezeu îţi poate da un semnal, te poate pedepsi pentru un păcat sau altul, îţi poate trimite o ciumă sau un război, de pildă, dar acestea încep şi sfârşesc cândva. Dumnezeu nu te poate pedepsi în perpetuitate. Americanii, în plan laic şi istoric, iarăşi nu puteau, la rândul lor, ca reprezentanţi ai democraţiei pe pământ, să accepte lezarea tuturor regulilor de funcţionare ale unei societăţi moderne. Vor şti ei cum să-i oblige pe foştii lor aliaţi să renunţe la acest început de experiment sinistru făcut pe fiinţa unei jumătăţi din Europa… „Vin americanii” nu era doar expresia unei speranţe, ci şi a unei credinţe întemeiate logic-metafizic: o aberaţie precum comunismul nu poate să existe în realitate, nu e compatibilă cu ea. Ea presupune o distorsiune pe care realitatea nu o poate suporta. Adevărul este că nici astăzi, unii dintre noi nu putem crede că viaţa noastră vreme de peste 40 de ani în comunism a fost adevărată. Ce să mai vorbim de alţii care, netrăindu-l, trebuie să-şi imagineze ceva care, nici trăit, nu poate fi socotit ca aievea? Cum să crezi că este adevărat să ţi se ceară să-ţi torni părinţii, soţul sau soţia, prietenii? Cum să crezi că e adevărat că poţi strânge mulţi oameni laolaltă şi că-i poţi pune să urle în cor ceva în care nici unul dintre ei nu crede? Cum să crezi că o comunitate umană poate funcţiona punându-i şefi pe cretini şi agramaţi şi înlăturându-i pe cei competenţi?
În acelaşi timp, după tot ce am citit şi după nesfârşitele discuţii pe care le-am avut cu mai vârstnicii mei prieteni, calificaţi, atât prin viaţa trăită atunci, cât şi prin inteligenţa lor analitică, să vorbească despre interbelic (atenţie! nici unul dintre ei nu era un fost privilegiat), pot să afirm că vremurile acelea – dacă e cu putință să lăsăm deoparte din ele mizeria legionarismului – erau vremuri în care ierarhiile erau respectate fără resentimente, în care atât valorile general-umane, cât şi politeţea erau, statistic vorbind, trăite în mod spontan. Iar peste toată această lume dănţuia, vioi ca spiriduşii din Visul unei nopţi de vară, un spirit nebun al libertăţii.
Să nu mi se spună că partenerii mei de discuţie erau intelectuali şi că în calculul lor intra „ceva“ care pentru alte categorii sociale nu era câtuşi de puţin important: libertatea. Într-adevăr, libertatea nu e de mâncare, şi ea, mi se poate răspunde, nu-i interesa nici pe ţărani, nici pe muncitori, în nici un caz ca indice de luat în seamă când e vorba de a da o notă acelei epoci. Cu toate astea se bucurau de ea chiar şi fără să ştie, ca simplă emanaţie a mult-puţinului pe care-l posedau. Sensul de libertate al posesiei sau, dacă vrem, de liberă-posesie, nu îl pierduse nimeni. Şi cât de mult însemna el au aflat primii tocmai ţăranii care, în locul unei aşteptate noi reîmproprietăriri, s-au pomenit că li se ia tot ce aveau mai scump: pământul. Pierderea acestei libertăţi a posesiei a obligat apoi un întreg popor înfometat să devină, de-a lungul câtorva decenii, unul de hoţi.
Aceasta este retorta istorică în care a fost frământat melanjul de ticăloşie, lene, turnătorie, pierdere a reperelor, nimicire a relaţiilor respectuoase dintre oameni şi ale cărui ingrediente supreme au fost invidia, suspiciunea şi ura. După 1989, cei care, pentru un pumn de privilegii, făcuseră posibilă această lume s-au aflat faţă în faţă cu ceilalţi, care au fost condamnaţi istoric să trăiască în ea, să se adapteze la ea şi să facă cât mai mică cu putinţă porţia zilnică de ruşine şi umilire. Se putea naşte un „consens“ între aceste două categorii de români? Nimic din ce îi ţinuse laolaltă pe părinţii lor nu mai exista acum: nici memoria vreunui război de neatârnare sau de întregire, nici aceea a unor fapte de edificare comune. Tot ce îi lega era memoria crimelor făcute sau suportate împreună: memoria Canalelor, a Congreselor, a sălilor de şedinţă, a minciunilor cotidiene.
Pentru ca ura dintre aceste două categorii să se stingă, era nevoie ca membrii categoriei care diseminaseră ura în lume să facă, după 1989, un pas înapoi. Ceea ce însemna: să se retragă de pe scena publică şi politică. Nici măcar să-şi ceară scuze. Doar atât: să facă un simplu şi decent pas înapoi. Cu altă ocazie, am numit această categorie, folosind un termen tehnic, „lichele“, iar definiţia pe care i-am dat-o dovedeşte că termenul este strict operaţional, şi nicidecum retoric sau patetic şi, cu atât mai puţin, unul ce ar putea fi trecut în rândul invectivelor:
Cuvântul „lichea” are în vedere pe acel individ care, după ce şi-a nenorocit deja semenii prin prestaţia lui din comunism, în loc să se retragă de pe scena socială cu o urmă de sfială în privire, persistă, metamorfozat, pentru a-şi nenoroci semenii a doua oară. E vorba, aşadar, de licheaua care s-a autopotenţat istoric. Ea se află în clipa de faţă, după ce a trecut cu bine pe celălalt ţărm, în cele mai importante instituţii ale statului şi în punctele cheie ale societăţii româneşti.
Or, iată, problema „pasului înapoi“ încă neefectuat a rămas până astăzi marea problemă a lumii româneşti. Ea este cea care explică de ce societatea noastră nu se poate redresa. Propunându-şi să construiască o lume liberă cu aceiaşi oameni care făcuseră să funcţioneze totalitarismul, România a reuşit două lucruri: pe de o parte, s-a instalat într-o ipocrizie istorică, pe de alta, a continuat să tragă după ea, ca pe o trenă a neputinţei şi a imaturităţii sale, capitalul de ură acumulat vreme de peste patru decenii. Rămânerea la putere a lichelelor (în sensul tehnic amintit al cuvântului) după căderea comunismului a reuşit să mai despice o dată, prin ură, populaţia ţării. Miza jocului a fost, atunci în 1990, şi continuă să fie şi astăzi, tehnic-importantă: cum se poate aşterne la drum o societate care este blocată în mecanismele ei afective de funcţionare? Simpla prezenţă în avanscena politică a celor care au contribuit prin prestaţia lor la un timp istoric al urii este provocatoare. Ea stârneşte ura de reacţie a celor care se percep, evaluându-şi vieţile, ca victime ale acelei perioade.
Aşa stând lucrurile, câtă vreme nu va fi capabilă să pună la punct o mereu visată şi amânată procedură de lustraţie, singura ce ar urma să elimine de pe scena publică vechile lichele ale istoriei, România nu va putea ieşi din cercul de ură în care a fixat-o generaţia anilor ‘50. În latină, lustro înseamnă a purifica printr-un ritual reparatoriu un loc sau un obiect pângărit. Ritualul acesta de curăţire presupunea parcurgerea înconjurătoare, cu o torţă sau cu un animal de jertfă, a locului maculat. Noi nu am reuşit încă să dăm un ocol expiator comunismului, adică locului maculat de ură al istoriei noastre. Dincolo de hibele Constituţiei, de neprofesionalismul politicienilor şi de dezastrul din instituţiile publice, acest loc nepurificat rămâne sursa constantă de emanaţie a energiilor negative care, periodic, devastează societatea română.
***
Aşa cum despre moarte nu se poate vorbi în mod fecund decât din punctul de vedere al vieţii, nu am vorbit aici despre ură decât dintr-un interes plin de afecţiune pentru lumea în care trăiesc. Soarta ei nu are cum să-mi fie indiferentă. Aşadar, nu-mi place să urăsc, nu ştiu să urăsc „de moarte“ şi, dacă am scris acest text, am făcut-o pornind de la stupefacţia că ceva precum crima – şi mai ales aceea făcută cu sistem de o mafie politică – poate în genere să existe. Totuşi ura există, după cum există şi crima, iar prezenţa lor în viaţa noastră, mai ales când capătă conotaţie istorică, trebuie luată în considerare. După 1945, ura organizată ca principiu de guvernare a pustiit societatea română: a pustiit sufletele oamenilor şi relaţiile dintre ei, aşa cum, prin instinctele de distrugere declanşate, a pustiit acumulările trecutului şi, deopotrivă – devenite ale tuturor şi ale nimănui –, pământul ţării, apele şi pădurile ei. Procesul acesta continuă astăzi în alte forme. Ceea ce ne chinuim noi să punem pe picioare este în fond o ţară devastată de efectele urii instituţionalizate istoric. Am luat ura în considerare aşa cum medicul, pentru a-l vindeca pe pacient, trebuie mai întâi să se aplece asupra bolii lui.
În al doilea rând, scriind aceste pagini, am încercat să risipesc câteva confuzii. „A urî“ nu e un termen compact. De pildă, a urî pe cineva pentru că este frumos, sau bogat, sau talentat nu e acelaşi lucru cu a urî pe cineva pentru că s-a mutat în casa ta, pentru că ţi-a omorât familia şi te-a aruncat, fără judecată, în închisoare. Faptul de a-l fi urât pe Ceauşescu nu e acelaşi lucru cu faptul de a mă fi urât Ceauşescu pe mine. Iarăşi, a confunda obţinerea fericirii cu înălţarea pe ură şi crimă a unui ideal nu cred că este un lucru bun. De fapt, a lichida jumătate dintre membrii unei societăţi şi a-i convinge pe ceilalţi că acesta e preţul care trebuie plătit pentru fericirea lor este suprema barbarie a modernităţii şi o dovadă că societăţile pot fi oricând victimele unor criminali de vocație.
Idealul poate fi benefic dacă se propune ca standard orientativ, dar el devine total nociv dacă ni se spune că trebuie atins „cu orice preț”. Există un faimos proverb rusesc, foarte înțelept în sine, spune marele gânditor politic al secolului 20 Isaiah Berlin, dacă el nu ar fi intrat ca preferat în gura lui Stalin și dacă n-ar fi fost rostit în nici un context politic: „Nu poți face omletă fără să spargi ouăle”. Berlin s-a „jucat” puțin în marginea acestui proverb în splendida sa carte (The Crooked Timber of Humanity, 1990) care preia ca titlu sintagma kantiană „lemnul strâmb al omenirii”, întrebându-se unde duce acest proverb dacă cineva începe să creadă, așa cum s-a petrecut în Capitalul lui Marx, că a găsit soluția finală a fericirii universale sub forma comunismului. Iar dacă el crede că a găsit-o, nu va socoti el oare totodată că „nici un preț nu ar fi prea mare pentru asta?. (…) Cu siguranță că, pentru a găti o astfel de omletă, nu există nici o limită de ouă ce trebuie sparte.”
Dar ce se întâmplă dacă în acest proverb devenit metaforă, ouăle care trebuie sparte devin oameni care trebuie omorâți pentru că ne împiedică să gustăm din fericirea universală? Ce te faci dacă, după zeci și zeci de ani de spart ouă – ceea ce-nseamnă, dacă lăsăm metafora deoparte, după zeci de ani de omorât o sută de milioane de oameni câți au fost sacrificați pe altarul comunismului – nu iese nici o omletă, adică, în loc de fericire, ies doar crime și valuri de sânge? Dacă la sfârșit constați că atât ouăle, cât și oamenii, au scăzut îngrijorător de mult și că în curând nu vei mai avea nici ouă și nici oameni cărora să le ceri scuze?
În zilele noastre, la noi în ţară, confuziile privind comunismul sunt foarte răspândite, fie pentru că unii au nevoie să le întreţină (confuzia este starea spirituală ideală pentru manipularea conştiinţei), fie pentru că alţii, din prostie sau din lene spirituală, se complac în ele. În ambele cazuri, ele sunt la fel de periculoase. O societate care trăieşte în ignoranță și confuzie nu poate construi nimic. Ea bâjbâie prin propria ei istorie şi termină prin a sucomba în faţa prostiei colective.
Risipirea confuziilor e aşadar necesară. Printre altele, cred că intelectualii sunt necesari şi pentru că sunt singurii capabili să se dedea acestor exerciţii de elucidare spirituală. A pune ordine în conceptele fundamentale ale vieţii nu este o chestiune de pedanterie, ci un mod de a face periodic curat în ograda minţii şi a vieţii tale. Așa încât, dragi urmași ai lui Vadim Tudor & Co., nu ne linșați, căci suntem și noi buni la ceva.
Note
*Industria petrolieră legată de masive explorări; în 1857 la Ploiești se deschide prima rafinărie de petrol din lume (frații Mehedințeanu). Tot în 1857, Bucureștiul a devenit primul oraș din lume iluminat public cu petrol lampant. Începând din 1900 intră în țară marii giganți internaționali Deutsche Bank, Royal Dutch Shell, Standard Oil. Construcția de căi ferate funcționează în plin trei decenii, din 1869 până în 1900; Industria metalurgică și siderurgică (sfârșitul sec. XIX – perioada interbelică).După 1918, au apărut marii industriași autohtoni: uzinele Malaxa din București se specializează pe locomotive și motoare. Industria extractivă de cărbune și gaze naturale începe exploatarea din anii 1860-1870, iar la începutul secolului al XX-lea începe exploatarea industrială. Marii antreprenori români în interbelic sunt Nicolae Malaxa, Max Auschnitt în siderurgie la Reșița și Călan, Dumitru Mociorniță, industria pielăriei și încălțămintei.




