Începând din 2015, am scris repetat despre așa-numitele Conference of the Parties (COP), organizate de ONU pentru discuții și eventuale hotărâri legate de frânarea și, probabil, inversarea actualei încălziri globale – porțiunea atribuită activităților antropogene. Aceste întâlniri anuale adună zeci de mii de participanți din aproape 200 de țări. Ultima manifestare – COP 31 – a început pe 9 noiembrie 2026 în Antalya și se va termina pe 20 noiembrie.
Scopul major declarat al tuturor celor 31 de mitinguri a fost/este reducerea emisiilor de CO2 fosil. În Acordul de la Paris (COP21, 2015) a apărut și valoarea numerică a ambiției: menținerea încălzirii mult sub 2°C și continuarea eforturilor pentru limitarea ei la 1,5°C față de nivelul preindustrial.
Realitatea neconvenabilă a trei decenii de măsuri, propuneri, politici, propagandă etc. este ilustrată în Fig. 1.

Fig. 1 Variația concentrației de CO2 între COP 1 (361 ppm) și COP 31 (429 ppm), stația Mauna Loa, Hawaii.
În fața acestei realități, mi se pare de prisos să mai comentez în plus față de cele scrise recent:
Eliminarea combustibililor fosili pentru reducerea emisiilor de CO2 a fost regula supremă a climatismului, care a justificat politici, taxe, interdicții, programe educaționale, campanii mediatice, demonizări publice și o întreagă industrie a vinovăției.
Regula a fost urmărită decenii întregi, dar curba din Fig. 1 nu reflectă ceea ce promitea sloganul climatist. CO2 a continuat să crească. Aici se aude din nou vocea lui Chigurh: Dacă regula pe care ai urmat-o te-a adus aici, la o creștere continuă a CO2, la ce ți-a folosit regula?
Și în cadrul actualei COP 31 presupun că regula de mai sus va fi din nou repusă pe tapetul politic. Un exemplu l-a oferit deja profesorul Johan Rockström, directorul Potsdam Institute for Climate Impact Research PIK, într-un interviu acordat postului CNN pe 11 noiembrie:
Un mesaj pe care îl transmitem cu ocazia #COP31 este că singura noastră șansă de a reduce la minimum depășirea limitelor și de a evita un rezultat dezastruos și imposibil de gestionat este să începem să reducem emisiile globale cu 6% pe an, începând din acest an.
Conform datelor istorice raportate de Global Carbon Project, emisiile fosile au crescut de la aproximativ 23,3 GtCO2 în 1995 la 38,2 GtCO2 proiectate pentru 2026. Aceasta corespunde unei rate medii compuse de aproximativ 1,6% anual. De aici și până la reduceri de 6% pe an e o cale lungă și nu prea bătută. Asta ar reprezenta, printre altele, și o schimbare radicală, după 31 de ani, a traiectoriei concentrației de CO2 reprezentate în Fig. 1. Mai mult, se ignoră o realitate mult mai dură: analiza de tip costuri-beneficii a politicilor climatice. Întrebarea legitimă, de bun simț practic (nu climatist), devine astfel:
Cât costă atingerea obiectivului „zero emisii nete” până în 2050 și ce beneficii obținem pe urma reducerii încălzirii globale actuale?
Recent, dr. Bjørn Lomborg (pe care l-am prezentat cititorilor români aici) a publicat modelul său de analiză Net Zero Cost Benefit. Pentru că nu am găsit nimic publicat în mass-media din România despre acest demers, am extras câteva exemple care pot fi rapid multiplicate de oricine dorește și folosite (cu folos, sper) în discuții sau dezbateri cu fanii Net Zero.
Prin „costuri”, calculatorul prezentat de Lomborg consideră în principal pierderile de PIB în raport cu un scenariu de referință, acumulate în perioada 2027-2100 și actualizate la valoarea din 2026:
Grupul de experți IPCC al ONU a estimat, într-un raport faimos din 2022, că limitarea încălzirii globale la aproximativ 1,5°C ar costa între 2,6 și 4,2% din PIB-ul global în 2050.

La nivel global, dacă toată lumea implementează politicile New Zero până în 2050, costurile economice ar fi de $255 trilioane, în timp ce beneficiile climatice ar însuma $24 trilioane. Raportul dintre cele două aspecte ale Net Zero este de 9 cenți beneficiu pentru fiecare dolar de costuri, adică o pierdere de 91 de cenți. Da, vor spune unii, dar până în anul 2100 se va obține (teoretic) o reducere a încălzirii globale cu 1,38°C comparativ cu continuarea politicilor actuale. E mult, e puțin? Întrebare deschisă.
În graficele următoare, pentru țări individuale, se presupune că restul lumii își continuă politicile climatice actuale. Beneficiile climatice atribuite țării respective sunt globale, nu doar naționale. De exemplu:

SUA ar înregistra costuri de $12,7 trilioane pentru a obține beneficii climatice în valoare de $1,9 trilioane, adică, pentru fiecare $1 de cost economic estimat cu Net Zero, beneficiul climatic este de numai 15 cenți. Și, foarte important, lumea va fi, în anul 2100, cu 0,0789°C mai puțin caldă.
Similar, dacă toate cele 27 de state ale UE vor implementa Net Zero în următorii 24 de ani, costurile vor ajunge la 4.340 de miliarde de euro pentru un beneficiu de 604 de miliarde de euro, adică 14 eurocenți pentru fiecare euro cheltuit. Iar planeta? Cele 27 de state UE vor contribui la o scădere a temperaturii medii globale, așa cum este proiectată în prezent de modelele climatice ale IPCC, cu 0,0268°C.
Următoarele exemple urmează tipicul celor de mai sus.


Situația României în această analiză se prezintă astfel: până în 2050, țara noastră ar trebui să acumuleze, în perioada 2027-2100, costuri economice de 776 de miliarde RON pentru a obține beneficii climatice în valoare de 66 de miliarde RON, adică mai puțin de 9 bani pentru fiecare leu investit în politici Net Zero. Dar, desigur, pentru miliardele cheltuite, România se va putea mândri că, până în 2100, va contribui la o încălzire globală mai mică a planetei, față de scenariul de referință, cu 0,000793°C!
Ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns…
Concluzii
După urmărirea celor 30 de ediții COP, pot spune că recunosc fără probleme scenariul globalist, ca pe un cântec vechi, interpretat de voci diferite, dar solfegiind la unison. De trei decenii, circul anual al ONU privind clima a promis punerea în aplicare a măsurilor, dar a oferit în mare parte doar proceduri, comunicate de presă și cereri de bani de la alții. Obiectivul de a limita încălzirea globală la 1,5°C peste nivelurile preindustriale până în 2100 a servit întotdeauna mai mult ca simbol politic decât ca un punct de cotitură științific precis. Conferințele succesive ale Părților (COP) s-au îndepărtat în tăcere de acest obiectiv, continuând totuși să-l invoce.
Acum trei decenii, când au început summiturile COP, era rezonabil să sperăm că decarbonizarea s-ar putea dovedi a fi nu doar urgentă, ci și ușoară și ieftină. Adoptat în cadrul COP 21 de 195 de țări, Acordul de la Paris (12 decembrie 2015) a devenit o făclie călăuzitoare pe drumul atingerii obiectivului Net Zero. Acum știm mai bine. Proiectul recent publicat de Dr. Bjørn Lomborg oferă răspunsuri clare la provocările cu care se confruntă lumea în prezent. Și înțelegem mai bine acum de ce ambiția centrală a Acordului din 2015 – să păstrăm încălzirea globală sub 1,5 °C – a devenit un obiectiv practic mort.
Nu pentru că lumea nu ar fi încercat. Ci pentru că obiectivul era, încă de la început, o construcție retorică, departe de realitatea fizică. Era un ideal politic, propagandistic, fără nicio caracteristică sau limită geologică.
În textele mele am arătat limpede de mai multă vreme: obiectivul de 1,5 °C este mort (odihnească-se în pace!). Nu a fost atins și nici nu poate fi atins, indiferent de regulile climatiste, trecute sau viitoare. Nu există niciun scenariu realist în care să fie atins (vedeți și nota tehnică de mai jos)
O analiză prezentată în Raportul Global Carbon Budget (publicat pe 10 noiembrie 2026) estimează că bugetul de carbon rămas (cantitatea de CO₂ care poate fi emisă înainte ca încălzirea globală să atingă 1,5°C peste nivelurile preindustriale) este în prezent de 150 de miliarde de tone – echivalentul a mai puțin de 4 ani de emisii la ritmul actual.
Autorii consideră că o depășire a obiectivului devine practic inevitabilă.
După 31 de ani de încercări eșuate, se aude din nou faimoasa replică a lui Chigurh: „Dacă regula pe care ai urmat-o te-a adus aici — ratarea obiectivului climatic central — la ce ți-a folosit regula?
Notă tehnică
Pentru cei interesați de caracteristicile computaționale ale site-ului Net Zero Cost Benefit, recomand studierea celor trei componente ale modelului: temperatură, costuri, beneficii. Merită citite și răspunsurile autorului la posibilele 14 obiecții aduse site-ului său.
Un plus remarcabil al noului program îl reprezintă transparența ipotezelor (scenariile climatice, funcțiile de daune economice, ratele de discount), precum și posibilitatea de a le examina critic în vederea unei noi iterații a programului.
Am sesizat și o ipoteză interesantă: DACĂ TOATE ȚĂRILE ar atinge Net Zero în 2050, temperatura medie globală proiectată pentru 2100 ar fi doar cu 1,48°C peste nivelul preindustrial. Nu-i așa că s-ar îndeplini atunci, și numai atunci, toate visurile „verzi”?



