Se vor întoarce religiile, inclusiv în forme instituționalizate, cu o forță pe care mulți au crezut-o pierdută.
Când spun mulți, mă refer mai ales la cei care confundă religia cu formele ei culturale și care, văzând că secolul 21 și-a pierdut interesul pentru discursul tradițional al religiei, își închipuie că a abandonat și întrebările ei. Culturile, da, ele pot rămâne în urma vremurilor. Religiozitatea, niciodată.
Dar religiozitatea nu este încă religie. Religiozitatea ține de dispoziția omului pe când religia îi cere să răspundă unei ordini pe care n-a inventat-o el. Regulile, ierarhiile și ritualurile leagă biografiile individuale de o istorie care le precedă și le supraviețuiește. Religia nu este, atunci, doar ceea ce simți în raport cu transcendența, ci și ceea ce primești și ai de transmis; e vorba de acel „lanț al memoriei” despre care vorbea, acum vreo trei decenii, socioloaga franceză Danièle Hervieu-Léger.
Am discutat în texte mai tehnice aceste distincții. Pentru textul de față e suficient să reținem un lucru: pentru a organiza religios un secol este însă nevoie de instituții și de forme comunitare capabile să păstreze, să fidelizeze și să transmită. Sentimentul religios, pe de altă parte, se poate schimba într-o după-amiază. Spiritualitățile sunt croite pe psihologia și afinitățile omului. Niște colecții personale de revelații nu oferă garanția că altcineva, în afară de tine, va dori să le moștenească. Ceea ce este croit exclusiv pe măsura unei vieți riscă să dispară odată cu ea.
Am făcut distincția dintre religie și religiozitate ca să nu rămână termeni neclarificați, dar nu această distincție mă preocupă în acest text, ci o ipoteză despre viitor: cred că această eră a tehnologiilor va favoriza întoarcerea religiilor în formele lor instituționalizate; că acestea, deci, nu se vor întoarce ca să țină piept tehnologiilor, ci pentru a le împlini.
De ce cred asta?
Mai întâi, fiindcă proliferarea tehnologiilor înseamnă proliferarea gândirii magice. Nu confund nicio clipă magia cu religia: prima vrea să pună puteri extraordinare în slujba voinței umane, a doua, dimpotrivă, interpelează ființa umană, îi cere să răspundă unei voințe extraordinare care nu îi aparține. Familiaritatea cu extraordinarul nu înseamnă, așadar, mai multă credință religioasă. Dar nici dezvrăjire. Și ideea importantă pentru argumentul meu este asta: progresul tehnologic nu numai că nu dezvrăjește lumea, dar îi oferă încă și mai multă plauzibilitate. Imaginarul magic îi întoarce practic tehnologiei serviciul: îi oferă o pleiadă de ambiții.
Atât magia cât și tehnologia se hrănesc din dorința de a supune realitatea voinței umane, de a produce niște efecte prin aplicarea unor formule precise. Succesele tehnologice îi îndreptățesc pe mulți să spere că orice năzuință își va primi, mai devreme sau mai târziu, soluția tehnică potrivită.
Un exemplu. Săptămâna trecută, copiii mei se uitau la faimosul clip în care o mașină zbura. Spre uimirea mea, se uitau fără strop de uimire. Ceea ce generației mele îi pare o ruptură în ordinea lucrurilor este, pentru noile generații, încă un truc pe care oamenii au învățat să-l execute.
Ar mai fi aici un aspect important pe care mulți îl ignoră. Această disponibilitate de a crede că aproape totul e posibil nu ne privește doar pe noi, bieți ignoranți într-ale dezvoltării inteligențelor artificiale și ingineriei aeronautice, ci chiar pe cei care le construiesc. Inventatorii de lumi noi sunt riguroși în privința mijloacelor și vizionari până la misticism în privința scopurilor. Nu dau nume, ca să nu politizez inutil acest text. Important e să reținem faptul că într-o minte excepțională coexistă calculul exact și promisiunea fără limite; iar ceea ce trebuie să înțelegem e că, în procesele creative, precizia procedeelor nu presupune absolut niciodată modestia credințelor, dimpotrivă. Doar niște ambiții nemăsurate pot susține entuziasmul, răbdarea și tenacitatea necesare unor demersuri incredibil de minuțioase.
Așadar, imaginarul magic îi împrumută tehnologiei ambițiile cele mai teribile: omnisciența, ubicuitatea, nemurirea; iar tehnologia îl confirmă din plin aducând în realitate fragmente tot mai însemnate din ceea ce s-a imaginat. Saltul de la „am reușit cutare lucru” la „vom putea orice” nu e doar plauzibil, ci are și o extraordinară forță de convingere. Prin invențiile tehnologice și prin felul în care aceste invenții le sunt prezentate publicurilor acești creatori de lumi noi fac o veritabilă educație a așteptărilor celor mulți. Deși mecanismele tehnologice nu sunt ele însele magice, așteptarea manifestării unor puteri nelimitate în realitatea cotidiană ține deja de gândirea comună a noilor generații.
Atenție însă. Asta nu transformă tehnologia în religie și nici nu dovedește, de la sine, că religiile revin; face însă greu de susținut lucrul pe care încă îl auzi extrem de des, anume că lumea tehnologică ar fi, prin natura ei, ostilă religiosului. Căci asta este pur și simplu fals. O civilizație care își propune să învingă moartea nu a abandonat marile și străvechile întrebări ale omenirii și nici marile promisiuni; a început să le finanțeze. De aceea lumea nu se dezvrăjește.
Rămâne însă întrebarea de la care a pornit textul: de ce ar favoriza acest mediu revenirea religiilor în forme instituționalizate și nu doar ca spiritualități volatile?
Ca să răspundem, mergem mai departe. Tehnologiile nu înmulțesc doar prilejurile de a ne exersa gândirea magică, ci și – foarte important – disputele privind scopurile în care folosim aceste tehnologii. Abundența mijloacelor tehnologice nu produce de la sine scopuri comune, dar face problema scopurilor stringentă și extrem de tensionată la nivel public.
O civilizație poate cădea de acord asupra celor imposibile; cele posibile sunt, însă, motiv permanent de dezbinare. Câtă vreme nu putem, dezacordul nu ne costă nimic; dar când putem, trebuie să alegem. Întrebarea „cum?” apare tot mai rar în discursul public, dar „pentru ce?” și mai ales „în numele cui?” tot mai des.
Un scop nu devine comun doar fiindcă îi punem un hashtag în față sau fiindcă un algoritm îl declară optim. Îi trebuie o autoritate care să-l transforme din preferință în obligație: ceva pentru care oamenii acceptă să muncească, să se sacrifice, să răspundă unii pentru alții. Inteligența artificială ne ajută să facem o treabă mai repede și mai bine; performanța sa, însă, nu-i conferă legitimitatea de a ne cere sacrificii. IA-ul știe să facă o treabă, nu să îndreptățească vreun scop.
Aici, cred eu, se deschide un loc pentru instituții, nu doar pentru credințe personale. O convingere personală poate orienta viața unui om; un scop comun însă leagă vieți între ele și generații unele de altele. Apoi apar riturile, memoria, obligațiile care supraviețuiesc capriciilor și fluctuațiilor de entuziasm. Religiile nu sunt singurele capabile să mobilizeze astfel de scopuri comune, dar au îndelungata experiență de a transforma credințe fluctuante în apartenențe și apartenențe în datorie sfântă.
Atunci religiile nu ar reveni, în această ipoteză, ca să frâneze lumea nouă, ci ca să o consacre. Nu în sensul de a declara sacru tot ce devine posibil, ci de a distinge, în mulțimea posibilităților, ceea ce merită slujit și ceea ce trebuie refuzat. Să adune indivizii alienați în fraternități și cluburi și comunități de obligații reciproce și să dea timpului eliberat de muncă alt conținut decât divertismentul, un conținut cu sens.
Dacă tehnologia sporește puterea, religia ar putea pretinde din nou autoritatea de a-i da o misiune și de a înscrie viața fiecăruia într-o istorie care nu începe și nu se sfârșește cu el însuși.
În fine, un al treilea argument privește chiar „resursa umană” de care noua lume are nevoie (plus instituțiile capabile să formeze această resursă). Citeam ieri despre unul dintre paradoxurile noii AI economy: vrea seniori, nu începători. Vrea, adică, oameni cu discernământ, relații robuste și gusturi deja formate, care pot deosebi un răspuns plauzibil și nuanțat de unul doar informat, pot obține încrederea celorlalți (pe care competența singură n-are cum s-o câștige vreodată) și își pot asuma decizii pe care niciun algoritm nu le poate asuma.
Problema e însă că, între timp, s-au desființat treptele pe care maturii cu experiență au apucat să urce ca să devină ceea ce sunt azi. Altfel spus, lumea de azi cere tot mai multă maturitate după ce a desființat tocmai condițiile maturizării! Pe piața muncii viitorului sunt cerute, pare-se, însușiri pe care nu mai ai unde să le înveți și să le cultivi. Cine mai are autoritatea să le transmită? Universitatea? Școala în general? Să fim serioși…
Cine te învață ce merită admirat? Cui îi recunoști dreptul de a-ți cere un sacrificiu? În numele a ce spui NU cu toate că îți stă în putere? În numele a ce spui DA cu toate că te încurcă enorm?
Vă dați seama că instituțiile capabile să formeze caractere, forme de discernământ și loialități vor dobândi o putere și un prestigiu ieșite din comun?
De aceea vorbeam de un posibil reviriment instituțional al religiilor. Ele ar oferi ceea ce nici competența tehnică, nici accesul la informații nu pot asigura: comunități durabile în care oamenii învață să admire, să se oblige unii față de alții, să aibă încredere în ceilalți și să devină la rândul lor demni de încredere. Sigur că nu orice comunitate religioasă reușește asta. Dar cele care vor reuși nu vor oferi doar un refugiu psihologic, ci vor forma oamenii de care noua lume are nevoie pentru a supraviețui.
Cele trei aspecte pe care le-am schițat în acest text se întâlnesc, sper, aici: tehnologia poate alimenta imaginarul magic, fără să întemeieze o religie, poate înmulți mijloacele, fără să legitimeze scopurile, poate spori capacitățile oamenilor, fără să le formeze caracterul. Religia instituționalizată ar putea reveni tocmai fiindcă promite să lege ceea ce puterea tehnică lasă dezlegat: sensul, obligația și comunitatea.
Dacă tehnologia construiește organele unei vieți colective noi, religiile ar fi sângele care circulă prin ele: apartenență, speranță, sacrificiu, datorie, interdicție șamd. Nu există însă nicio garanție că întâlnirea asta va fi blândă sau benignă. Fiindcă aceeași infrastructură care cultivă încrederea ar putea organiza extrem de eficient supunerea. Religiile pot legitima scopurile celor a căror putere este amplificată de tehnologie; pot însă consacra și refuzul celorlalți.
Departe de mine gândul de a susține că fiecare progres tehnologic va umple câte o biserică. Religiile nu au drept scop administrarea acestei lumi, ci deschiderea ei către ceea ce o depășește. Dar instituțiile lor lucrează în istorie și, în timp ce vorbesc despre mântuire, dau formă vieții împreună. Susțin că proliferarea tehnologiei poate spori tocmai nevoia de ceea ce aceste instituții pot oferi în ordinea politică, socială și morală: motive de a trăi împreună și forme prin care aceste motive să dureze.
Miza, deci, nu este dacă și IA-ul va avea nevoie de un Dumnezeu. Miza este cine va putea vorbi în numele a ceva mai înalt decât inteligența, într-o lume în care inteligența devine o utilitate printre altele. Cei care construiesc noile mașini vor avea un cuvânt greu de spus. Dar puterea de a le construi nu le conferă, de la sine, autoritatea de a hotărî căror scopuri trebuie să le slujească. Cu cât crește puterea de a face imposibilul, cu atât mai disputată devine autoritatea de a răspunde la întrebarea: în numele cui?
Nimeni nu știe ce va fi. Cert e că schimbările se succed cu o repeziciune pe care psihicul o metabolizează deficitar, iar asta e o vulnerabilitate suplimentară aceleia naturale. Proliferează confuzii, ceea ce îngreunează accesul la sens, fie acesta parțial. Orice instituționalizare, nu doar a religiei e relativă, aprioric discutabilă, vulnerabilă ea însăși, în contextul cronicizat al alienării/atomizării. Dezvrăjirea modernă a lumii nu a fost o iluzie, iar mărirea și decăderea ideologiilor arată exact dificultatea înlocuirii spiritualităților consacrate cu înlocuitori, îndoielnici by default. Noțiunile îmbibate cu spiritualitate suferă ele însele dizlocări semantice și sintactice, astfel încât grile tradiționale sunt adecvate parțial, în cel mai bun caz. Magia din spatele tehnicii e reală, iar magia este formă de putere; când puterea se concentrează exponențial, nu e bine, în general și în particular. Nu ne rămâne decât să sperăm.
Foarte interesant!
Religia are avantajul enorm că poate promite orice fără ca ne-onorarea promisiunii să fie amendată în vreun fel. Onorarea promisiunii poate fi la infinit pasată în viitorul care stă mereu să vină. Atâta timp cât omul este funciarmente neajutorat și conștient de asta religia va fi escrocheria perfectă. Se ne gândim, totuși: să vinzi mereu ceea ce de fapt tu nu ai, în timp ce primești la schimb lucruri concrete, de regulă cash flow. Cred că oamenii vor termina cu religia și vor vrea să-și fie ei înșiși pentru ei divinitatea care le lipsește dureros. Nu către asta ne împinge tehnologia? Tehnologia este cea care poate face ceea ce religia doar promite, fără să facă. Tehnologia îl înlocuiește pe Dumnezeu, nu îl promovează. Surprinsă în acest fel religia se va prăbuși. „Și prăbușirea ei va fi mare”, da.
“This is the place of my song-dream, the place the music played to me,” whispered the Rat, as if in a trance. “Here, in this holy place, here if anywhere, surely we shall find Him!”
Then suddenly the Mole felt a great Awe fall upon him, an awe that turned his muscles to water, bowed his head, and rooted his feet to the ground. It was no panic terror—indeed he felt wonderfully at peace and happy—but it was an awe that smote and held him and, without seeing, he knew it could only mean that some august Presence was very, very near. With difficulty he turned to look for his friend and saw him at his side cowed, stricken, and trembling violently. And still there was utter silence in the populous bird-haunted branches around them; and still the light grew and grew.
Perhaps he would never have dared to raise his eyes, but that, though the piping was now hushed, the call and the summons seemed still dominant and imperious. He might not refuse, were Death himself waiting to strike him instantly, once he had looked with mortal eye on things rightly kept hidden. Trembling he obeyed, and raised his humble head; and then, in that utter clearness of the imminent dawn, while Nature, flushed with fullness of incredible colour, seemed to hold her breath for the event, he looked in the very eyes of the Friend and Helper; saw the backward sweep of the curved horns, gleaming in the growing daylight; saw the stern, hooked nose between the kindly eyes that were looking down on them humourously, while the bearded mouth broke into a half-smile at the corners; saw the rippling muscles on the arm that lay across the broad chest, the long supple hand still holding the pan-pipes only just fallen away from the parted lips; saw the splendid curves of the shaggy limbs disposed in majestic ease on the sward; saw, last of all, nestling between his very hooves, sleeping soundly in entire peace and contentment, the little, round, podgy, childish form of the baby otter. All this he saw, for one moment breathless and intense, vivid on the morning sky; and still, as he looked, he lived; and still, as he lived, he wondered.
“Rat!” he found breath to whisper, shaking. “Are you afraid?”
“Afraid?” murmured the Rat, his eyes shining with unutterable love. “Afraid! Of Him? O, never, never! And yet—and yet—O, Mole, I am afraid!”
Then the two animals, crouching to the earth, bowed their heads and did worship.
Sudden and magnificent, the sun’s broad golden disc showed itself over the horizon facing them; and the first rays, shooting across the level water-meadows, took the animals full in the eyes and dazzled them. When they were able to look once more, the Vision had vanished, and the air was full of the carol of birds that hailed the dawn.
As they stared blankly in dumb misery deepening as they slowly realised all they had seen and all they had lost, a capricious little breeze, dancing up from the surface of the water, tossed the aspens, shook the dewy roses and blew lightly and caressingly in their faces; and with its soft touch came instant oblivion. For this is the last best gift that the kindly demi-god is careful to bestow on those to whom he has revealed himself in their helping: the gift of forgetfulness. Lest the awful remembrance should remain and grow, and overshadow mirth and pleasure, and the great haunting memory should spoil all the after-lives of little animals helped out of difficulties, in order that they should be happy and lighthearted as before.
Kenneth Grahame – The wind in the Willows – https://www.gutenberg.org/cache/epub/289/pg289-images.html#chap07
E un efort pozitiv.
Un studiu din anii ’60 arata ca in tarile in curs de dezvoltare studentii la inginerii erau ateisti convinsi, iar umanisti mai degraba religiosi. (In tarile dezvoltate viceversa.)
Fenomenul se poate schimba. Functie de timp., loc, moravuri si comportamentul elitelor politicio/religioase.
Dar daca se utilizeaza religia in politica, pentru a atragfe voturi si a face noi robi, fenomenul va esua.
N.B. Crtestinismul este, IN PRIMUL RIND, DECALOGUL!
E de laudat efortul dvs. Continuati!
Mi se pare cel puțin discutabil să crezi că Revoluția Tehnologică va impune creșterea credințelor religioase. Istoria omenirii spune invers: orice Revoluție Industrială a schimbat profund societatea, statele, culturile și religiile.
Și, în definitiv, ce Zeu va reprezenta noile credințe ale noii Revoluții Tehnologice? Un Admin de Server atotputernic care va controla întreaga Omenire și la care ne vom închina înspăimântați? Brrr!
Cred că este o manipulare premeditată. Nu poate exista o Religie rezultată din Algoritmi.
Până una-alta să scoatem religia din școli.
Spre Dumnezeu te indrepti avand in subliminal supravietuirea. Inalta tehnologizare este posibila atunci cand supravietuirea este garantata. Garantarea supravietuirii slabeste in timp vigilenta instinctuala a acesteia si permite inradacinarea unui nou instinct, acela al „supervietuirii”. Desi fiecare vine sa satisfaca o esenta distincta a structurii individului si, desi par ca se departeaza unul de altul, ambele ocupa acelasi areal psihologic, cel al „stabilitatii”. O religie a „supervietuirii” va prinde contur atunci cand supravietuirea ca instinct primar se va fi diluat demult in permanenta si siguranta „noului instinct”. Pana una-alta cele doua par ca coabiteaza si convin asupra ideii de Idol ca etapa preliminara in drumul de intoarcere la Dumnezeu.
cu alte cuvinte, religiile sint raspunsul societatii ‘evolutia’ mijloacelor de productie materiala?
„însușiri pe care nu mai ai unde să le înveți și să le cultivi”
Le înveţi pe cont propriu, natural. Le înveţi în timp ce evoluezi ca om.
Nu ai nevoie de instituții ghidatoare fiindcă acele instituţii au fost întemeiate în trecut şi poartă pecetea lui.
ipoteza/concluzie/demonstratie, constructie/deconstructie/reconstructie. unde sintem? daca wage led growth, politrucu i indispensabil, justitia judeca si prostul institutionalizat conduce (Dumnezeu pe pamint), unde sa ne ntoarcem? big bang ul ne a spus de unde venim, economia duduie, lefurile si salariile sint actualizate n timp real in functie de inflatia atent controlata de eminentele cenusii ale bancii centrale (ecb) /nationale (isarescu bnr), sintem cunoscuti pe feisbuc, conectati pe linkedin, informati de tiktok si canale/presa libera (sponsorizata de insasi democratia pe pamint), asigurati de viata (ba si de moarte)/calamitati (naturale, bacteriale, virusale), de ce sa ne ntoarcem in gaura neagra mica cit virful acului (asta ca sa aveti o referinta, de fapt e invizibila/inodora/incolora si cu energie maxima)? am derapat desigur, cum a derapat si „reprezentarea”. nu poti fi reprezentat de hoti, analfabeti de profesie, „scoliti” in securism/interes national si grande ecole administrative(!). de ce si a pierdut Europa oamenii? de ce Europa (cu citeva exceptii) a pierdut si avansul cultural, nu doar al industriei ? (despre cel al technologiilor inalte nu mai vorbim)
Un text despre religie foarte reflexiv si bogat in ipoteze. Probabil ca este si un exercitiu profesional intr-o anumita masura, citind pe site ca sunteti cercetatoare in Studiile mortii. Acest subiect misterios si incitant ma tentase, cand eram mai june, sa fac o teza de doctorat in thanatologie! Dupa parerea mea, uitandu-ma in urma, religia nu a plecat niciodata, nicaieri, deci nu are de unde sa se reintoarca. Chiar si in comunismul ateizant, religia a avut o continuitate ascunsa. Poate ca ideea de “reintoarcere” se refera la acea perioada negationista, fara Dumnezeu, cand crestinismul a fost persecutat politic si a avut un recul semnificativ, dar celelalte doua principale religii monoteiste nu au inregistrat niciun fel de caderi in statele lor de referinta.
E adevarat ca scriitorul francez André Malraux a spus o fraza celebra: „Secolul al XXI-lea va fi religios, sau nu va fi deloc”. Dar Malraux nu si-a explicat fraza, care si ea continea ideea implicita de reintoarcere ultimativa, ca o ultima sansa de supravietuire. Ideea de reintoarcere poate fi interpretata in multe sensuri. Ar putea fi o reactie existentiala generala – incluzand si capitalismul – la fenomenul de instrainare a individului si societatii. Alienarea a luat locul religiei, a adus in societate toate relele posibile, iesite parca din cutia Pandorei. Acest lucru l-au sesizat si ultimii comunisti est-europeni, care in disperare de cauza au abolit ateismul si au permis preotilor sa iasa cu icoanele in strada in timpul ultimului presedinte sovietic, Mihail Gorbaciov. A fost un soc emo si imago, dar era prea tarziu. Or se poate derapa in cealalta extrema, marii potentati tehnologici de IA, care se cred “dumnezei”, sa aboleasca laicitatea si sa proclame “teocratia” IA!
Foarte probabil ne paste aceasta din urma primejdie, a Religiei Inteligentei Artificiale (RIA), in care marii preoti sunt sefii gigantilor tehnologici (Big Tech), marii creatori de Inteligenta Artificiala (IA). Ii auzim deja cum ne panicheaza, aproape ritualic, cu apocalipsele IA si fac marketing, in cel mai pur stil al celor mai buni agenti de vanzari, sa le cumparam modelele generative, pentru profitul lor personal si mantuirea noastra digitala! Ce lipseste fundamental acestei noi si monstruoase RIA sunt exact cele propovaduite de sfantul apostol Pavel in Noul Testament: „Acum, deci, rămân acestea trei: credința, speranța și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1 Corinteni 13:13). Ce vad acum, cand scriu – si nu stiu cum sa comentez, am nevoie de ajutor! – sunt imagini cu preoți catolici chemati de presedintele american Donald Trump in Biroul Oval, pentru rugaciuni care sa-l ajute in campania electorala pentru alegerile midterm, din 3 noiembrie.
Sfântul Pavel a făcut accesibil creștinismul ne-evreilor. Va fi nevoie de un nou Sfântul Pavel, care să facă accesibilă comunitatea religioasă cu toate binefacerile unei asemenea apartenențe și ateilor.
Nevoia de apartenență este universală, independentă de credința în Dumnezeu. Religia oferă beneficii majore, care nu țin neapărat de teologie:
Sprijin emoțional și social în momente de criză (boală, doliu).
Ritualuri de trecere clare și pline de semnificație (naștere, căsătorie, moarte).
Spațiu de reflecție morală și ghidaj etic.
O comunitate intergenerațională, un antidot puternic împotriva singurătății moderne. (text redactat cu ajutorul inteligenței artificiale)
Am respectat unele obligații sociale privind religia ortodoxă, dar nu am simțit niciodată vreo chemare religioasă. Doar pe aceea a genului SF (literar, cinematografic, plastic etc.), și asta de la 4 ani (în familie, ai mei mi-au citit de la 3 ani până la 8 ani). N-am avut nicio înclinație spre matematică, dar „vraja” științelor pozitiviste mă atrăgea ca un magnet, precum și medicina minții (via SF, desigur). Totuși, tărâmul acestora îmi rămânea, în profunzime, interzis, din cauza matematicii. Însă desființarea facultăților de psihologie (1977) m-a obligat să-mi schimb profilul de mândru absolvent al secției umaniste în cel al unui umil absolvent (cu chiu, cu vai) al „secției realiste” de acasă. Așa am devenit psihiatru. Și am înțeles că mintea omenească e mult mai complicată decât credeam. Și mult mai vulnerabilă. Acum, trecut de vârsta pensionării, rămân la ideea că mai repede va fi convertit un ateu la o religie decât un religios la ateism. Pentru că ateul își pune întrebări, socotește, se îndoiește, cere păreri, confruntă argumente; un credincios – NICIODATĂ: el ȘTIE!
P.S.: „Se vor întoarce religiile, inclusiv în forme instituționalizate, cu o forță pe care mulți au crezut-o pierdută.” Dacă și noi, ce care ne pierdem zilele și nopțile cu ochii în telescoape, microscoape, spectroscoape etc. am putea avea privilegiul certitudinii, așa cum îl are autoarea articolului, am fi incapabili să renunțăm la paradigmele vechi în favoarea paradigmelor noi – adică am sta și azi pe un Pământ plat, în jurul căruia se învârte întregul Univers.
Ma bucur cand vad ideile lui CS Lewis popularizate.
„In his classic book The Abolition of Man (1944), C. S. Lewis wrote that “the serious magical endeavour and the serious scientific endeavour are twins.”” – John G. West – The Magician’s Nephew
https://www.discovery.org/m/2020/05/MTspecialoffer2020.pdf
Interesantă ca exercițiu speculativ, dar ipoteza pornește de la o falsă alternativă: dacă tehnologia nu poate furniza sens, atunci acest rol va reveni inevitabil religiilor instituționalizate. Între autoritatea algoritmică și autoritatea religioasă există însă și alte forme de organizare a sensului: cultura, filosofia, comunitățile civice, educația sau rețelele profesionale.
În plus, faptul că tehnologia amplifică întrebările despre scopuri nu demonstrează că oamenii se vor întoarce la instituțiile religioase. Textul confundă existența unei nevoi de sens cu revenirea unei forme istorice particulare de autoritate. De aceea, argumentația este mai degrabă normativă decât sociologică: afirmă ceea ce și-ar dori să se întâmple, fără să demonstreze convingător că acest lucru se va întâmpla.
Foarte frumos textul. Dar nu prea am înțeles unde și când a plecat Religia. Poate doar de ce (cred unii intelectuali așa ceva și resimt apoi dezolarea).
Dacă e să privim Religia ca pe o instituționalizare a credințelor pare că ea a avansat odată cu evoluția instituțiilor statale moderne: astăzi Religia este o materie școlară (aproape) obligatorie in sistemul public de învățămînt in vreme ce in urmă cu 200 de ani ea era doar un obiect de studiu pentru o minoritate minusculă care se privea ca o elită (iar restul, 99% din populație, analfabeți fiind scăpau de universul concentraționar al religiosului practicînd aceleași rituri de mii de ani și stabilind aceleași legături cu divinul ca și strămoșii lor, deci trăind ca ființe ligioase iară nu religioase). Nu numai că nu a plecat nicăieri, dar pare că a invadat tot mai mult din spațiul mental al omuleților (de unde a evacuat, uneori cu forța, alte credințe și „superstiții”).
E drept, după vreo 30 de ani de internet credințele monopolizate de religiile vechi (monoteiste și totalitare) au slăbit in intensitate și și-au pierdut aderenții. Dar Religia a supraviețuit bine merci: un oarecare șef de stat teocratic care umblă in rochii albe opulente ține prima pagină a presei internaționale și suntem zilnic bombardați cu informații inutile despre starea dumnealui de sănătate sau convingerile lui politice și alte baliverne…universaliste.
Puzderia de credințe ce au scăpat instituționalizării -de la felurite misticisme de tip NewAge până la recentele resuscitări ale aberații străvechi precum credința in Pământul Plat sau obsesiile patologice și cinematografice in ozeneuri și extratereștri ori credința in forța supranaturală a Rațiunii- au invadat spațiul public și au dat naștere unor noi religii -de pildă Biserica Scientologică și Mișcarea pastafarienilor- sau au zdruncinat cadrul instituțional al culturilor etatizate și au rămas simple expresii ale religiozității umane.
Așa zisa IA vine astfel in întâmpinarea unei mari cereri pe piața credințelor (dezlănțuite) aflată deja in plină expansiune in online. Aceste softuri sunt deja privite și îmbrățișate ca un soi de Oracol, iar dumele produse de boții divinizați inclusiv de cei mai tolomaci șefi de state sunt înghițite de bunii credincioși și propagate cu mare pompă și morgă ca savantlîcuri de căpătîi. Tocmai elitele educate ale societăților occidentale au picat in plasa marketingului (de mare talent, să recunoaștem) și fără să simtă s-au transformat in prozeliți. Dar până la apariția unei religii care să pună in centrul său o inteligență supranaturală imaginară e o cale lungă. Sau, dacă e să speculăm asupra unei fuziuni sau a unui sincretism religios intre vreo religie veche și cultul IA cred că deocamdată e imposibil, dată fiind pluralitatea de idei, credințe, convingeri și boți din lumea virtuală.
E drept că pentru niște ingineri IT de geniu sau pentru niște hackeri versați cu veleități de guru lumea virtual-mentală construită acum de boți poate funcționa ca o autostradă pentru expansiunea unor credințe, și prin urmare pentru o mare parte din umanitate ce a devenit clientela fidelă a unor companii de software ar fi posibilă edificarea unui țel comun, a unui cod moral proaspăt și a unei escatologii care să răspundă unor preocupări, ingrijorări, anxietăți deja instalate (precum cele vizavi de starea febrilă a Pământului). Probabil că se poate specula la infinit pe această temă.